Ce s-a întâmplat pe muntele Omul. Poveștirile jandarmilor

”What happened on the Omul” de Walter Muston,

din The Wide World Magazine, Vol. XXXIV, Nr. 28, Sept. 1913

 

Ceea ce urmează a fost scris de unul dintre jandarmi, pe nume Onea Mihai, la câteva săptămâni după accidentul doamnei Muston, fără nicio știre sau dorință din partea domnului sau doamnei Muston.

Pe 3 octombrie 1913, la ora trei dimineața, am părăsit stația noastră de politie împreună cu camaradul meu de arme pentru a face un tur de inspecție pe muntele numit Omul. Mergând repede mai departe și vorbind, am ajuns la adăpostul de pe valea Malaesti, care era închis pentru turiști. Dintr-o dată, tovarășul meu mi-a atras atenția asupra faptului că cineva stătea în fața adapostului. Nu știam dacă era bărbat sau femeie, pentru că era îmbrăcat într-o haină verzuie, cu gluga trasă peste cap. Când ne-am apropiat, însă am văzut că era o femeie, care și-a ridicat capul și a început să ne vorbească. Vorbea în engleză, dar am implorat-o să vorbească, dacă putea, în română.

Doamna era într-o stare foarte mizerabilă, cu părul ciufulit pe ambele părți ale feței. Mâinile și fața ei erau toate tăieturi și vânătăi, iar prin mâneca dreaptă ruptă se vedeau niște cheaguri groase de sânge. Nu știam ce întrebare să pun prima, dar am întrebat-o ce s-a întâmplat. Mi-a spus că a alunecat pe Omul în abis și că a petrecut o noapte în zăpadă și alta noapte în pădure, deoarece nu a putut ajunge mai devreme la adăpost. Ne-a spus că nu a mâncat de cincizeci de ore, așa că am scos din sac niște pâine și bacon și i-am dat-o. Săraca doamnă, însă, nu putea ține nimic în mâini, deoarece acestea erau înghețate. Am tăiat niște bacon și pâine în bucăți mici, dar deși a încercat din greu, nu a reușit să le mănânce. A cerut apă, pe care i-am adus-o.

Am făcut un foc, la care doamna s-a încălzit și, după un timp, ne-a întrebat cum o vom coborî. Ne-a povestit despre însoțitorii ei și i-am răspuns că intenționăm să mergem primii să-l găsim pe domnul Muston și pe domnișoara Kirchner, altfel s-ar putea sa înghețe acolo, în zăpadă. Doamna, însă, ne-a sfătuit să nu mergem, deoarece nu eram echipați pentru acest scop. Văzând, după o reflecție, că doamna Muston avea dreptate, ne-am scos săbiile și am tăiat crengi groase. Apoi am adus un sac vechi găsit în apropiere și l-am legat de crengi cu cătușele noastre. Pe acest sac, am pus paie găsite într-un șopron deschis, am pus pelerina mea groasă peste paie și apoi am pus doamna pe aceasta targa improvizată, acoperind-o în cele din urmă cu pelerina companionului meu. Apoi am ridicat doamna și targa ei și am pornit încet spre cazarma noastră. Am ajuns acolo pe la ora trei după-amiaza, am dus-o într-o cameră de oaspeți și am pus-o într-un pat. Apoi i-am bandajat piciorul și brațul drept rănit.

În același timp, am sunat la satul vecin, Risnov, pentru un doctor, iar Dr. Dephner a sosit cu mașina sa pe la ora șapte seara. A avut grijă de piciorul dislocat și, în timp ce îl mișca, doamna nu a țipat niciodată, doar oftă adânc din când în când. Apoi am dus-o la automobil și am lăsat-o pe mâinile sigure ale doctorului, sperând că va fi refăcută cât mai repede la o sănătate completă. După plecarea doamnei, o expediție formată din membri ai secțiunii Risnov a Clubului Turistic Carpatin, a sosit din Risnov, iar la ora nouă a pornit spre cabana-adăpost de pe valea Malaesti, împreună cu patru dintre colegii mei jandarmi, formând o echipă de doisprezece persoane în total. Am ajuns la adăpost la miezul nopții și am sperat să-l găsim pe domnul Muston și pe domnișoara Kirchner acolo, dar nu a fost nicio urmă de ei. Am strigat cât am putut de tare, dar nu am primit niciun răspuns. De asemenea, ne-am uitat atenti in munții din apropiere folosind  cu binoclurile noastre puternice, dar fără rezultat.

La ora două dimineața, tovarășii noștri ne-au lăsat pe mine și pe partenerul meu sa dormim putin, fiind foarte obosiți, și au plecat spre Omul pentru a-și continua căutarea. Când s-a făcut dimineata, noi doi am plecat in urma expediției, găsind urmele pe unde coborâse doamna și ne-am întâlnit curând cu ceilalti care erau pe drumul lor de întoarcere. Au spus că au întâlnit un grup venit din partea românească a Omului, care le-a spus că domnul Muston și domnișoara Kirchner au ajuns în siguranță înapoi în Sinaia. Am respirat usurat la această veste, știind că doamna va fi bucuroasă când va auzi că nu s-a întâmplat nimic rău soțului și prietenei ei.

 

La sfirsitul acestei narațiuni, aș dori să adaug că aceștor curajoși jandarmi, reprezentanti deosebiti ai Jandarmeriei, li s-au oferit bani ca un  premiu de mulțumire pentru salvarea vietii domnului și doamnei Muston, dar, deși sunt oameni săraci și recompensa ar fi fost o mică avere pentru ei  pentru ei, amândoi au refuzat, spunând: „Ne-am făcut doar datoria”.

De atunci, povestea accidentului a devenit cunoscută si Guvernului Românei, iar Regele României a avut plăcerea să le acorde una dintre cele mai înalte distincții ale Armatei Române, Medalia pentru Bărbăție și Loialitate [1]. La momentul redactării acestei povestiri, se așteaptă ca si propriul lor Guvern să îi onoreze în același mod. După multe luni de durere și neliniste, recent a fost efectuată o operație la piciorul doamnei Muston și, în scurt timp, ne așteptăm să o vedem din nou sănătoasă și puternică.

 

[1] Medalia Pentru Barbatie si Loialitate acordata de Regele Romaniei celor doi jandarmi