Ce scriam în 1991 despre excluderea lui Eugen Barbu din Uniunea scriitorilor

Investigînd colecția revistei Expres Magazin pe 1991, pentru a descoperi momentul cînd am preluat publicația în vederea reconstrucției, dau peste o însemnare despre Eugen Barbu, tipărită de mine sub pseudonimul Ion Sireteanu:

„Un gest pe cît de trist, pe atît de inutil

S-a făcut mare caz de excluderea lui Eugen Barbu din Uniunea Scriitorilor. Gestul excluderii e pe cît de trist, pe atît de inutil. Pentru că directorul săptămînalului «absolut independent» România Mare s-a exclus de mult nu numai din Uniunea Scriitorilor, dar și din literatura română. S-a făcut și se va face, probabil, mare caz de deosebirea necesară dintre om și operă. Se va demonstra, cum s-a mai demonstrat, ori de cîte ori a venit vorba de nocivitatea redactorului șef al «Săptămînii», că atitudinea morală nu are nici o legătură cu valoarea operei. Lucrul este valabil pentru toți scriitorii lumii. Nu însă și pentru Eugen Barbu. Acest om care nu știe să moară frumos e autorul unei singure cărți: Groapa. Întregul har dat de Dumnezeu s-a epuizat în acest roman autobiografic, la al cărui succes au contribuit tocmai criticii pe care Eugen Barbu i-a terfelit ani întregi după aceea. De atunci, din 1956, el a încercat să mai scrie o carte la fel de bună. Nu i-a reușit. Din conștiința acestei sterilități s-a născut o ură neagră față de orice alt succes literar. De la Marin Preda pînă la Nichita Stănescu, nici o valoare a culturii române nu a fost scutită de veninul tragicului ratat care este Eugen Barbu. I s-ar fi iertat toate dacă acest război cu alții mai bun decît el ar fi fost dus în limitele loialității. Eugen Barbu a apelat însă la mijloacele delațiunii ordinare. Pentru a distruge tot ce se contura drept concurent, el a purtat o campanie furibundă de demascare a fiecărui talent drept dușman al regimului comunist. Așteptînd, cerînd represiunii ceaușiste să intervină împotriva autorului arătat cu degetul în Săptămîna. Și cum valoarea s-a însoțit în ultimii ani cu strădania de a spune adevărul despre viața sub dictatură, Eugen Barbu a atras atenția Puterii, în scris sau oral, asupra fiecărei cărți care ieșea din dogmele impuse literaturii de către familia Ceaușescu. De aici un întreg scandal politic urmat de măsuri administrative împotriva cărții și a autorului. Mulți activiști de la Consiliul Culturii și de la Comitetul central erau dispuși, în ultimii ani, să lase spre tipar anumite cărți care nu respectau întru totul indicațiile lui Nicolae Ceaușescu. Deși activiști și scriitori, ei făceau asta dîndu-și seama că normele dictatoriale erau mortale pentru literatura română. De fiecare dată însă își aminteau că Marele Delator Eugen Barbu stă la pîndă. Pentru a demasca Puterii ceaușiste activistul care nu dovedise vigilență revoluționară.

De fiecare dată critici interesați au încercat să susțină că răul produs literaturii române de Eugen Barbu e contrabalansat de operă. Nimic mai fals. În primul rînd pentru că Eugen Barbu nu e un autor de capodopere. Dar chiar dacă ar fi, ele n-ar reuși să compenseze uriașele prejudicii aduse întregii istorii a literaturii române de delațiunile ordinare ale omului.
Prin viața și activitatea lui Eugen Barbu Literatura română nu a cîștigat, ci a pierdut numeroase cărți de valoare.”