Îi privesc pe dragii mei elevi și, uneori, ochișorii lor sunt tare obosiți…. Și știu de ce. Telefonul, tableta, televizorul. Așa că, aleg o altă cale să le amintesc sau să le ,,trezesc” interesul pentru natură. (Vreți să vă spun o poveste?)
Le povestesc despre motanul meu, pe care îl cheamă DeNicăieri… A apărut flămând, la Strâmba, dintre baloți… I-am dat să mănânce și a rămas cu noi. Apoi ne-a dovedit că este un motan adevărat și prinde șoareci. Și e deștept foc, iar pentru că noi stăm lângă pădure ne vizitează des vulpea. Iar într-o dimineață l-a prins vulpea pe DeNicăieri. Care, înzestrat cu ,,puteri magice”, așa le-am povestit copiilor (de fapt, a fost o lecție reală despre supraviețuire), a luptat și a scăpat. Iar noi am hotărât să-l numim și Viteazul. Astfel, toate aceste lucruri le poți vedea, trăi, simți, dacă ești afară, în natură, pe câmp, lângă pădure etc. Niciun joc, pe telefon, tabletă, PC, laptop etc, nu-ți poate dărui atât de multe emoții, amestecate.
Din toate acestea, parcă cel mai câștigat este Viteazul, toată ziua cere mâncare și se alintă. Dar și copiii, abia așteaptă să îi duc la Strâmba să alerge, să caute vulpea, să caute comori ascunse sub trunchiuri de arbori ori pietre, să admire uliul liber zburând, să alerge pe poteca dinspre pădure, să exploreze pădure. Și numărăm zilele, folosind frunze din pădurea de la Strâmba, scriem: ,,MAMA”, cu boabe de măceșe de pe câmp pictăm bucățele de lemn șlefuite, din pădure. Iar când afară plouă, ne jucăm, în echilibru, balanța, pe trei bucăți de lemn șlefuit, legate printr-o sfoară, model Montessorian cu miros de rășină sănătoasă. Astfel, pădurea mea dragă a devenit pădurea noastră dragă. Iar copiii îi cântă:
„S-a urcat copilu-n pom
Sus! Sus! Sus!
Și pe-o creangă el s-a pus
Sus! Sus! Sus!
Îi părea grozav de bine,
Și striga: cine e mai sus ca mine?
Și râdea”.
Închei cu gândul la copii, la pădure, la Viteazul. Fără telefon, tabletă, televizor, măcar câteva ore, măcar câteva zile. O frântură de timp, în orice anotimp!
Atentie la surplusul de virgule!