Cea mai mare coadă la îngheţată din lume

Două feluri de produse

Frămîntarea mea era explicabilă. Imaginaţi-vă că sînteţi un călător într-o excursie contracost în Antarctica! În noaptea sosirii, înainte de a intra în cort, zăriţi în fugă o namilă de cîţiva metri. Nu-i firesc să vă chinuiţi toată noaptea, întrebîndu-vă dacă n-aţi avut norocul – unic în viaţă – de a vă întîlni cu Omul Zăpezilor?! Dimineaţa, profitînd de pauza din desfăşurarea Congresului, am trecut strada pentru a dezlega enigma acelei cozi fabuloase.

Iată ce-am aflat.
În Cuba, printr-o decizie luată în ultimii ani de conducerea de partid şi de stat s-a introdus în circulaţie, alături de pesos – moneda naţională – şi dolarul. S-a ajuns la concluzia că milioanele de dolari provenite de la familiile din Miami, dar şi de la turişti, trebuie să umble. Drept urmare, la Havana sînt două feluri de produse: produse pe pesos şi produse pe dolari. Produsele pe pesos se caracterizează prin două note esenţiale: sînt subvenţionate şi nu le găseşti. Produsele pe dolari sînt şi ele însufleţite de două trăsături: sînt foarte scumpe, înspăimîntător de scumpe faţă de puterea de cumpărare a oamenilor (doctoriţa de la hotel avea 5 dolari pe lună, salariu considerat mare în Cuba) şi se găsesc peste tot.

Legea se aplică şi la îngheţată. Se află în circulaţie, la Havana, îngheţată pe pesos (subvenţionată) şi îngheţată pe dolari (la liber). O îngheţată la liber costă un dolar. O îngheţată subvenţionată, maximum doi pesos. Am descoperit aceste adevăruri umblînd prin părculeţul în care se sfîrşea coada. Aici se afla Coppelia, un uriaş complex de îngheţată, cel mai mare nu numai din Havana, dar şi din lume, un fel de combinat siderurgic al îngheţatei, producînd nu oţel, ci feluri de îngheţată, între care se găsea Vaca Neagră, printre cele mai bune din lume. Complexul e compus dintr-un corp central, o clădire ca o cupolă argintie de Observator Astronomic, şi numeroase chioşcuri: chioşcuri pentru linsul stînd în picioare şi linsul stînd jos. La chioşcuri, îngheţata e la liber. Pe dolari, adică. Un dolar face 100 de pesos. Diferenţa de pînă la cîţiva pesos, preţul de producţie al îngheţatei, serveşte la finanţarea industriei grele a Cubei.

M-am oprit la un chioşc aflat sub conducerea unei negrese, de proporţii respectabile şi am cumpărat o îngheţată. Am cumpărat e un fel de a spune. Asta deoarece am fost nevoit să stau mai întîi la coadă. Înaintea mea, cubanezi fericiţi c-au pus mîna pe un dolar şi, deci, nu mai trebuie să stea la coadă o zi întreagă, ci doar maximum zece minute. Vînzătoarea spală cupele, strînse de la mese de un june bruneţel. După cum se mişcă, aş putea spune că se face că spală. Cu cupa în mînă, o pornesc în căutarea unui loc la una din măsuţele risipite în jurul chioşcului. Întreprindere dificilă. Toate sînt ocupate de fericiţii proprietari ai considerabilei sume de un dolar. Cum s-au văzut obligaţi s-o dea în schimbul unei cupe de îngheţată trecătoare ca şi viaţa (dacă n-o mănînci, se topeşte!) caută să-şi scoată pîrleala, întîrziind cît mai mult posibil în faţa cupei.

Conştient că am contribuit la dezvoltarea industriei grele din Cuba, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini, am pornit de-a lungul cozii pentru a vedea la faţa locului sala în care-şi înfigea coada ciocul. N-a fost prea simplu. Coada era cea mai mare din lume. Şi mai avea o caracteristică: era o coadă militarizată. Împărţită riguros în trei părţi. Prima era coada de pînă la intrarea în părculeţ. Uriaşă, gălăgioasă şi niţel în neorînduială. De la intrarea în parc, lucrurile se schimbau. Cea de a doua parte, uşor de denumit, cea de a doua coadă, era mai mică şi mai ordonată. Se întindea de la intrarea în parc pînă la intrarea în curtea Complexului de îngheţată. Urma ultima parte, încununarea celor trei cozi, coada cea mai mică, dar şi cea mai fericită: de la poartă pînă la uşa Complexului. Care Complex beneficia de un gard de fier înalt, cu ţepuşe, asemănător celui care împrejmuieşte un penitenciar de maximă siguranţă. Fiecare dintre cele două intrări erau păzite de oameni de ordine în uniformă, dotaţi cu bastoane şi staţii de emisie-recepţie. Nu se putea trece de la o coadă la alta decît prin filtrul întruchipat de aceşti vajnici supraveghetori. Eu, de exemplu, deşi ofeream opiniei publice cubaneze înfăţişarea fără echivoc a unui străin posesor de valută, am pătruns cu greu. Oamenii de ordine aveau consemn să nu lase pe nimeni să treacă peste rînd dintr-o coadă într-alta şi, cu atît mai mult, de afară în clădire. Drept pentru care, de cum am deschis poarta de fier, prinsă în stîlpi de beton, pentru a intra în zona de parc a cozii, m-au şi înconjurat cîţiva inşi în uniformă cu priviri atît de ameninţătoare, încît ar fi putut crede că sînt un terorist kamikaze, şi nu un călător curios să viziteze cel mai mare complex de îngheţată din lume. Zadarnic am încercat eu să le transmit că nu aveam de gînd să atentez la îngheţata subvenţionată a gloriosului popor cubanez. Respectivii nu mă lăsau să trec. Mă suspectau că-i trag pe sfoară şi, o dată ajuns înăuntru, voi comanda o îngheţată subvenţionată. Erau categorici, neînduplecaţi doar în chestiunea îngheţatei. M-ar fi lăsat să trec şi dacă le-aş fi spus că vreau să arunc în aer complexul Coppelia. Important era că n-aş fi sărit peste rînd la îngheţata subvenţionată.

Spre norocul meu, printre ei se afla şi un şef. Un şef în Cuba socialistă are două caracteristici de admirat: e totdeauna la faţa locului şi e totdeauna mai flexibil, mai orientat decît ceilalţi. Un asemenea şef a venit imediat, atras de incident. Cei de la coadă mărturiseau o cuminţenie exemplară. Pînă la stăvilarul numărul unu dădeau frîu liber temperamentului latino-american. Mulţi dansau, rîdeau în hohote, se hîrjoneau. Cînd se vedeau dincolo de poarta parcului, se linişteau ca prin farmec. Se temeau, probabil, să nu fie trimişi înapoi, în lumea fără speranţă a cozii din stradă. Sau, poate, mai ştii, erau pătrunşi imediat de fiorul dinaintea unui moment de răscruce de destin: cel în care vor înfige linguriţa în paharul cu îngheţată subvenţionată.

Pagini: 1 2 3