Am explicat şefului că nici prin cap nu-mi trece să lipsesc poporul cubanez de o porţie de îngheţată subvenţionată. Am ţinut să adaug că nu intenţionez să spionez această cetate a îngheţatei cubaneze. Omul m-a înţeles. Şi m-a lăsat să trec. Punînd însă cîţiva inşi să mă însoţească, de parcă n-aş fi intrat într-o cofetărie sau, cum i se zice aici, Heladerie, ci într-un complex militar secret, unde se fabrică bomba atomică cubaneză.
Se înţelege că n-am protestat, invocînd liberul acces la informaţii, pe care-l aveam graţie legitimaţiei de ziarist. Eram atît de fericit că, în sfîrşit, voi vedea cu ochii mei locul pe care miile de cubanezi, de la coadă îl visează doar, încît aş fi fost de acord să merg mai departe şi în lanţuri.
Şi n-am avut ce regreta.
De la intrarea în parc pînă la intrarea în Complex, de o parte şi de alta a cozii tăcute, se înşiruie în poziţie de drepţi panouri care enumeră, cu litere de o şchioapă, Drepturile consumatorului de îngheţată subvenţionată. Astfel, după ce a stat la coadă o zi întreagă aproape, după ce-a fost pus la punct de către oamenii de ordine, cubanezul are dreptul:
N-am putut verifica punctul 2, 3 şi 5 din această veritabilă Declaraţie a drepturilor celui ce mănîncă îngheţată. Pentru asta, ar fi trebuit să comand, ba şi mai rău, să halesc o cupă, lipsind poporul cubanez de o preţioasă porţie de îngheţată subvenţionată. Am avut însă şansa de a constata că punctele 1 şi 4 şi-au găsit aplicarea în viaţă. Pe alte panouri aşezate de o parte şi de alta a aleii, sînt trecute cu litere de-o şchioapă cele 13 feluri de îngheţată disponibile la Heladeria Coppelia.
Trecînd de ultimul baraj, cel de la uşa clădirii, m-am trezit într-o săliţă cu zece locuri, în sistem de scaune de bar. Pe toate cele zece scaune, prea fericiţii ajunşi la capătul cozii şi al puterilor, mîncau îngheţată. O porţie, desigur, că atîta se dădea la subvenţionat. Cînd se elibera un scaun, echipa de la intrare făcea semn unuia din primul rînd de cinci. Omul intra cu pesosul în mînă, pregătit deja, se urca pe scaun, întindea moneda şi, în cîteva momente, primea cupa de tablă cu picior.
Se înţelege că timpul petrecut aici de un cubanez era un examen decisiv al conştiinţei sale revoluţionare. Dacă devenise un revoluţionar autentic, rod al însuşirii învăţăturilor lui Fidel Castro, se grăbea să dea gata îngheţata cît mai repede, pentru a lăsa locul liber unuia din tovarăşii de luptă împotriva imperialismului american.
Dacă nu atinsese însă nivelul conştiinţei socialiste, dacă mai păstra rămăşiţe ale educaţiei burgheze, se complăcea în savurarea inestimabilei îngheţate subvenţionate.
Nu mult, deoarece, luat la ochi, risca nu numai să fie scos afară înainte de a mînca doar un sfert din cupă, dar şi să fie pus în discuţia colectivului de oameni ai muncii.
Depărtîndu-mă de local, m-a încercat un sentiment pe care l-am trăit şi în alte capitale ale lumii. Remuşcarea că pierd timpul vizitînd locuri cu care nu mă pot mîndri la întoarcerea acasă, deoarece nu sînt consemnate de nici un ghid. Mă înşelasem. Peste cîteva zile, punînd mîna pe ghidul în două limbi (spaniolă şi engleză) La Habana, Le offrece…, am descoperit, nu fără surprindere, printre locurile consemnate Heladeria Coppelia:
„Complexul de îngheţată Heladeria Coppelia. Punct de întîlniri zilnice pentru zeci de mii de tineri cetăţeni ai Havanei, atraşi ca de un magnet de savoarea prestigioasei mărci de îngheţată.
Arhitectura acestui complex de îngheţată e circulară şi s-a inspirat dintr-un proiect eclesiastic. Inaugurarea, în anii ’60, a fost un mare eveniment pentru Havana.”
Dădusem lovitura!.
Vizitasem unul dintre locurile cu care Cuba lui Fidel Castro se mîndrea.
Un fel de Muzeul Luvru al Caraibelor!
Un comentariu pentru articolul „Cea mai mare coadă la îngheţată din lume”