Cel mai greu e să te așezi la masa de scris

Nimic mai înșelător decît impresia de uşurinţă a realizării pe care o degajă toate marile capodopere. Citit rapid, cu încîntarea de a trece de la un cuvînt la altul, pe traseul frazei, fără poticneli, Caragiale te lasă să crezi că a scris nespus de simplu. A fost de ajuns să ia în mînă tocul, şi capodopera s-a născut în cîteva minute, scriindu-se singură, purtînd chiar mîna autorului, pentru ca efortul să fie cît mai mic. Jurnalele de creaţie, amintirile despre marii scriitori, contrazic nu numai această de invidiat uşurinţă în a scrie, dar şi un alt sentiment, la fel de înşelător degajat ca şi primul: Bucuria scrisului.

La lectura de azi, capodoperele par fi opera unor inşi pentru care nu există mai mare plăcere decît să se aşeze la masa de scris şi, cu spinarea încovoiată, să aştearnă coală după coală. Iată însă ce notează Stendhal în Jurnal: „Să învăţ să lucrez, să produc. Spiritul meu este îngrozitor de leneş; cîtă vreme găseşte ceva de citit, nu face nimic, suferă de-o lene îngrozitoarea cînd trebuie să inventeze ceva”.

Lenea de a scrie, în fapt, de a se aşeza la masa de alcătuit capodopere face obiectul plîngerilor din partea tuturor marilor creatori. Mi-e lene! strigă, în jurnalul său, pînă şi contele Lev Tolstoi, care numai de a fi scris puţin nu poate fi suspectat. Se pare, totuşi, că nu scrisul propriu-zis e chinuitor (deşi exemple sînt cu duiumul şi-n această privinţă), ci aşezatul la masa de scris, gestul ruperii din înlănţuirea vieţii. Jules Renard vede în gestul de a te aşeza la masa de scris întreaga esenţă a talentului:

„Talentul e o chestiune de cantitate. Talent nu-i să scrii o pagină, ci trei sute. Nu există roman pe care o inteligenţă obişnuită să nu-l poată concepe, nici frază, oricît de frumoasă, pe care un începător să n-o poată construi. Rămîne numai să iei tocul, să-ţi aşezi hîrtia şi să ai răbdare s-o umpli. Cei vrednici nu stau la îndoială. Se aşează la masă şi încep să asude. Şi-o scot la capăt. Îşi termină cerneala şi înnegresc toată hîrtia. Numai asta îi deosebeşte pe oamenii de talent de leneşii care nu se ţin niciodată de treabă. În literatură nu sînt decît boi de tras la plug. Genii sînt cei mari dintre ei, cei care trudesc optsprezece ore pe zi, fără să le pese. Gloria este o strădanie fără răgaz”.

Două posibile explicaţii ale acestei dificultăţi de a începe să scrii e:

• a) psihologică. Gîndul chinului care e creaţia amînă inconştient clipa aşezării la masa de scris. Sufletul se apară instinctiv de dificultăţi.
• b) metafizică. Artificialitatea creaţiei în raport cu viaţa. Sau, mai degrabă, nefirescul, aberaţia, pe care le reprezintă scrisul faţă de trăirea obişnuită, simplă, a vieţii.

*

Notă. Obsesia filmului domină copleşitor romanul lui H. Böll „Casa văduvelor”. O femeie îşi consideră viaţa un film, şi accidentul tragic – moartea soţului pe front – imixtiunea unui regizor cîrpaci, urmată de aruncarea peliculei. E nu numai un capriciu al romancierului, dar şi concretizarea unei viziuni. Conform autorului, viaţa femeii e un film nu numai de dragul unei asociaţii, ci și pentru a exprima că destinul nu-i aparţine, influenţat de alţii, făcut de aceştia. Viaţa umană primeşte trăsăturile unui produs impersonal; cu ea se poate face orice, inclusiv întreruperea bruscă şi nemotivată.

Un bărbat se teme de repetarea clişeelor din filmele proaste: bărbaţi care dau telefoane, bărbaţi disperaţi în dragoste etc. E aici o spaimă tragică de situaţii déjà vu a personajelor, situaţii depline întruchipate prin filme.