Cel mai mare elogiu adus presei de comuniști

Făcîndu-mi ordine în hârtiile mele de o viață, am dat peste un text scris – cred – publicat în aprilie 1994, la aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Pamfil Șeicaru. Îl reproduc acum, surprins de actualitatea problemelor pe care le avea presa în urmă cu 30 de ani. Și pe care le va avea – cred – și peste 30 de ani.

Societatea Ziariștilor Români a găsit de cuviință să organizeze, ieri, la ora 11, o manifestare consacrată împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Pamfil Șeicaru. Coincidența a făcut ca tot ieri, la aceeași oră, să fiu invitat, alături de alți directori și redactori șefi, la o întâlnire cu Virgil Măgureanu, directorul SRI. Așa cum de altfel am spus și în cuvântul meu la manifestare, am preferat, în cele din urmă, întâlnirii cu Virgil Măgureanu, întâlnirea cu amintirea lui Pamfil Șeicaru. Nu numai pentru că, spre deosebire de directorul „Curentului”, intrat deja în eternitate, directorul SRI e, ca orice atotputernic al clipei, trecător, dar și pentru că manifestarea organizată de SZR mi s-a părut principalul eveniment al zilei. Cel puțin prin câteva dintre semnificațiile sale.

Una dintre acestea se referă la mult discutata rezistență în timp a scrisului la gazetă. Într-o scenă memorabilă din „Ultima oră” de Mihail Sebastian, secretarul de redacție a ziarului „Deșteptarea” îi declară profesorului Alexandru Andronic, venit la redacție ca să-și exprime îngrijorarea față de greșelile de tipar cu care apăruse articolul său: „O gazetă trăiește o zi. Mai puțin de atît. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită”.

Personajul lui Mihail Sebastian nu e singurul care a pus și pune activitatea jurnalistică sub semnul efemerității. Sunt numeroși cei care cred că, spre deosebire de literatură, gazetăria nu rezistă în timp, nu reușește să ofere personalități pentru posteritate. În viziune acestora, jurnaliștii, chiar și dintre cei mari, dispar din conștiința unui popor o dată cu dispariția lor fizică. Între gloria prezentă a unui gazetar și mărimea sa în posteritate ar fi o diferență înspăimîntătoare.

Cazul Pamfil Șeicaru contrazice convingător această prejudecată.
Deși numai gazetar, directorul „Curentului” a rămas în amintirea urmașilor cu un nume de rezonanță. Manifestarea consacrată aniversării a 100 de ani de la nașterea sa ne-o dovedește cu prisosință. Ea s-a bucurat nun numai de o prezență substanțială din partea jurnaliștilor, dar și de o mediatizare însemnată.

O semnificație a evenimentului de ieri trimite la raporturile dintre presă și putere. Mulți demnitari de azi nu cred în forța presei. Altfel nu s-ar explica disprețul suveran față de criticile apărute împotriva lor în jurnale, bădărănia cu care îi tratează pe gazetari. Predecesorii acestor demnitari – comuniști – au dovedit însă o mult mai bună cunoaștere a adevăratei realități. Ei și-au dat seama, imediat după 23 August, că presa reprezintă o neliniștitoare putere. Că nu-și pot face de cap dacă nu-i pun la respect înaintea tuturor, înaintea politicienilor burghezi, înaintea muncitorilor manuali și intelectuali, pe jurnaliști. Expresia cea mai convingătoare a acestei conștientizări: primul proces postbelic intentat oamenilor fostului regim i-a avut drept acuzați pe marii jurnaliști.

E ceea ce în epocă s-a numit, cu o sintagmă puternic afectată de propaganda comunistă, procesul „criminalilor de gândire”. Locul de frunte în lista acuzaților a fost deținut de Pamfil Șeicaru. Nu era întâia oară când directorul „Curentului” se confrunta cu ura celor aflați în fruntea bucatelor. Carol al II-lea, de exemplu, a încercat să-l lovească ori de câte ori a putut. S-a ajuns astfel ca la un moment dat „Curentul” să fie suspendat pe 10 zile. Comuniștii au împins însă ura față de Pamfil Șeicaru, față de gazetăria independentă, până în pînzele albe. Directorul „Curentului” a fost condamnat la moarte în contumacie. Firește, sentința e absurdă. Ea trădează, însă, în subtext, conștiința primejdiei pe care o reprezenta pentru comunism activitatea gazetărească. Să condamni un jurnalist la moarte însemnă să recunoști, în chip indirect, că a reprezentat o uriașă forță. Această condamnare la moarte reprezintă astfel cel mai mare elogiu adus nu numai lui Pamfil Șeicaru, dar și tuturor marilor jurnaliști români de azi și de ieri. Aniversarea centenarului lui Pamfil Șeicaru a constituit, astfel, un bun prilej de a ne aminti și de reaminti altora cît de mare poate fi considerată, la un moment dat, puterea presei.

Din partea noastră, a jurnaliștilor de azi, nu cerem potentaților zilei să meargă până acolo cu recunoașterea importanței pe care o are presa încât să ne condamne la moarte. Noi cerem mult mai puțin. O mai mare bunăvoință în materie de transparență, o tratare a presei pe picior de egalitate de către celelalte puteri.