Cel mai mare spectacol politic de sunet și lumini a fost regizat de Nero când a dat foc Romei

Privirea lui Marin Preda. Lansare de carte la Râmnicu-Vâlcea. Prezentatorul tipic – intelectual de provincie – a sustras dintr-un dicționar de scriitori români teza cu influența lui Marin Preda asupra scrisului meu. Răspund: nu-i vorba de o influență de lectură, ci de altceva mai subtil. Privirea lui Marin Preda e cea a unui om dezbărat de orice iluzie ieftină. Nu întâmplător Marin Preda a realizat o antologie din Caragiale. Scriitorul din Siliștea-Gumești a descoperit în autorul „Nopții furtunoase” ceea ce avea și el: luciditatea. Privirea mea e cea a unui om care știe că: lumea reală a satului n-are nici o legătură cu lumea de carte poștală din lirica lui Coșbuc sau Alecsandri; dincolo de vorbele late ale politicienilor stau interese meschine.

*

Șăgălnicii. Multe nestemate din Corespondența lui Caragiale au drept izvor autoironia lui Caragiale, notă de esență a personalității dramaturgului, ca expresie indiscutabilă a inteligenței. La 29 martie 1910, autorul „Scrisorii pierdute” îi scrie de la Berlin lui Paul Zarifopol: „Stimate domnule Doktor, vremea trage a primăvară, zezonul rozelor și al poeților, iar noi stăm așa indiferenți, fără să luăm un stimulent reconfortant. Careva-s’zică, dacă nu sîntem poeți lirici și nu preamărim umana înțelepciune, trebuie să renunțăm la marile principii ale Revoluțiunii – la drepturile omului? Și este oare un drept mai sacru pentru orice om decît dreptul la pitrecere?”

*

Din nou despre Gogol. Recitesc Suflete moarte. Față de alte lecturi, numărul semnelor plantate pentru viitoare consemnări e destul de mic. Și, totuși, nu m-am putut stăpâni să nu fac câteva remarci:
Relectura mi-a confirmat genialitatea lui Gogol în materie de amănunt comic.

Mijloacele descrierii sunt ale realismului clasic minuțios, sub semnul căruia tocul ușii face obiectul a jumătate de roman, cealaltă rămânând exclusiv clanței. Cel mai mare scriitor satiric din toate timpurile, Gogol pune realismul harnic, minuțios în slujba recreării unui univers comic unic în felul său: cel al Rusiei țariste din vremea iobăgiei, univers valabil pentru Rusia tuturor timpurilor, inclusiv al Rusiei în variantă sovietică. În Suflete moarte, așa cum am încercat să conving în eseul Dl Goe rescris de Gogol, nu există han, brișcă, roată, drum, ușă și barieră în general. Fiecare dintre aceste lucruri, expediate de prozatorul realist clasic, e, în roman, de sorginte gogoliană. Are ceva comic sau, mai bine zis, rusesc, care-1 individualizează și, într-un fel, îl face viu, biciuitor al atenției. Moșierița Korobocika, „văduvă de secretar de colegiu“, dă fuga la oraș îngrijorată deodată că sufletele moarte, vândute lui Cicikov, ar putea costa mult mai mult. Sosirea moșieriței va însemna o cotitură dramatică în destinul lui Cicikov. Gogol împrumută de la proza de aventuri trucul intrării în oraș, la ceas de noapte, a personajului răsturnător de destin. Un timp, descrierea ține de romanul senzaționalist, vândut în foileton:

„Dar pe când în jilțul lui tare Cicikov era sâcâit de gânduri și de nesomn, ospătând din belșug pe Nozdriov cu tot neamul lui; pe când o lumânare de seu gata mereu să se stingă îi pâlpâia în față cu feștila de mult acoperită cu o căciulă neagră; pe când bezna nopții întunecoase, care stă să se înalbăstrească de revărsatul apropiat al zorilor, se uita pe fereastră; pe când cocoșii cântau în depărtarea orașului adormit tun; pe când într-o manta de postav gros un nenorocit de cine știe ce grad, care nu cunoaște (vai!) decât un singur drum, drumul bătut de norodul rus adus la deznădejde, își târa încet picioarele – în același timp, la alt capăt al orașului, se petrecea un eveniment care urma să înrăutățească situația neplăcută a eroului nostru. Și anume, pe ulițele și ulicioarele din mahalalele orașului trece hodorogind o trăsură tare ciudată, căreia, în prada celei mai mari nedumeriri, nu știai cum să-i zici“ .

S-ar cuveni ca trăsura „tare ciudată“ să dea fiori cititorului, pregătindu-1 pentru răsturnarea crucială de destin. Gogol e însă un geniu satiric. întregul moment de capă și spadă se deconspiră drept o subtilă parodie. Pentru că misterioasa trăsură nu e a unui cavaler enigmatic, sau al unei domnițe pale, nici măcar a unui ucigaș plătit. E a moșieriței Korobocika, prototipul babei tari de cap:

„Nu emăna nici cu un tarantas, nici cu o caleașcă, nici cu o brișcă, ci mai degrabă cu un pepene borțos pe roți. Burta acestui pepene, adică ușile, care mai purtau urme de vopsea galbenă, se închideau prost de tot, din pricina stării nenorocite a clanțelor și broaștelor, legate de mântuială cu sfoară. Pepenele era plin cu perini îmbrăcate în cit, ca niște săculeți, suluri sau perine obișnuite; era ticsit de saci cu pâine, cu colaci, cu brânzoaice, cu pateuri și cu covrigi de cocă fiartă. Un pirog cu carne de pasăre și alt pirog umplut cu măruntaie ieșeau la iveală din saci. Pe treapta din spatele trăsurii sta o făptură nebărbierită, care făcea pe valetul, îmbrăcat în bluză vărgată de bumbac de casă, cu fire albe în păr, făptură numită ≪băiețel≫“ . Intrarea în oraș e păzită. Romanul cavaleresc apelează și aici la un clișeu. Cel al paznicului trezit din somn de trăsura misterioasă. Gogol îl ia și-l întoarce pe dos: „Gălăgia și scârțâitul scoabelor lăbărțate și ale șuruburilor ruginite deșteptară la capătul celălalt al orașului o caraulă, care își ridică alebarda, răcnind cât îl ținea gura cu glasul adormit: ≪Cine-i acolo?≫, dar văzând că nu-i nimeni și că hodorogeala se aude departe de tot, caraula prinse pe ceafă o lighioană și, ducându-se la felinar, o execută pe loc, între două unghii. Apoi, lepădându-și alebarda, adormi din nou, potrivit orânduielilor cavalerești“.

*

Spectacole. Un mai vechi cunoscut are o firmă de show-bizz. Produce clipuri muzicale și publicitare. Produce mai ales spectacole de sunet și lumini, inclusiv dintre cele care se vor mitinguri politice. Mă invită să vizitez sediul firmei, împreună cu alți colaboratori ai gazdei, strânși in jurul unei mese de consiliu, ajungem la concluzia că show-bizz-ul poate face dintr-un mediocru un mare artist. Din potriveala luminilor și a sunetelor, din atmosfera țesută cu mijloace perfide, o ceapă degerată poate să treacă drept portocală. Cu o singură condiție: să nu încerci s-o muști cumva! Dar omul politic? Și omul politic poate fi creat și recreat printr-o campanie de publicitate agresivă, având drept puncte de vârf spectacole de sală, de hală, ba chiar și de stadion. Trebuie să recunosc: într-adevăr, nici un partid din România de azi nu mai face mitinguri pur și simplu. Cu o sală umplută cu militanți și figuranți, cu un prezidiu întruchipat de o masă acoperită cu pânza draperiei de pluș din biroul președintelui.

Mitingurile, congresele, conferințele naționale sunt azi spectacole de sunet și lumini, regizate cu talent, nu de puține ori veritabile opere de show-bizz. Nu e o noutate. Hitler a fost produsul unor astfel de spectacole. Chiar și comuniștii au apelat la ele. Plec de la firmă zicându-mi: Nu de la Hitler trebuie s-o pornim cu cercetarea. Cel mai mare spectacol politic de sunet și lumini a fost regizat de Nero când a dat foc Romei.