Cel mai puternic dintre stăpânii lumii

Nimeni și nimic nu a reușit să debiliteze specia umană în măsura în care a făcut-o el. Pe cât de indispensabil și de ineluctabil se pretinde, pe atât de… inexistent se dovedește. Întocmai ca steaua care-a răsărit și despre care poetul ne asigură că, deși o vedem, ea, de fapt, nu e! Acel stăpân cu puteri absolute căruia i se subordonează până și (auto)proclamații cârmuitori ai lumii — cei din umbră, ca și cei din lumina reflectoarelor — a luat naștere și s-a reprodus din încălcarea consecventă și sistematică a cel puțin două porunci divine. Un idol la care se închină toți și care, deși poate fi văzut, auzit, pipăit, mirosit, stivuit, dosit, consumat, furat etc., e… doar o plăsmuire a minților înfierbântate după putere și stăpânite de dorința malefică de a subjuga voințe. Fără el, industriilor de debilitare în masă nu le-ar fi reușit nici cea mai mică performanță. Fiindcă le-ar fi lipsit motivația acțiunii și a intrării în competiție.

Spre deosebire de restul viețuitoarelor, oamenii nu se mulțumesc cu supraviețuirea, ci vor să-și și „trăiască” viața. Și pentru asta și-au dezvoltat un repertoriu vast de strategii, dar și de stratageme. Cândva li s-a infiltrat ideea că… totul costă și, pentru simplificare, au inventat banii. Prin formule alambicate cuantifică și transformă totul în așa-zisele „unități de măsură a valorii”. Din sticlă, os, piatră, metal, hârtie, plastic, ori complet imateriali (electronici) — banii au ajuns indispensabili, indiferent de formă. Cu ei achităm costuri pentru bunuri și servicii de orice natură, ca să avem conștiința împăcată că am plătit datoriile și că nu depindem de nimeni. Așa să fie?!

La urma urmei, fiecare trebuie să-și procure cele necesare traiului și… schimbul în natură a fost cândva, demult, la vremea când simțul posesiunii era încă în fașă. Pe măsură ce societatea a „evoluat”, mărfurile s-au diversificat, iar trocul n-ar mai putea decurge fără mari și complicate ocolișuri. Ți-ar trebui zeci de schimburi ca să ajungi să transformi o banană într-un șurub sau o mitralieră într-o carte (nu că ar fi cineva tentat să facă asta!), transfer pe care banii îl rezolvă instantaneu. Comerțul astfel facilitat a deschis pofta de (in)utilități, iar industriile au diversificat (lipsa de) gusturi, urcând omenirea într-un carusel al dezmățului consumerist din care cu greu mai poate coborî fără să-și frângă gâtul. Strictul necesar nu mai e ce-a fost, acum avem nevoie de mai mult: mai multă hrană, îmbrăcăminte, pilule, case, mașini, jucării, aparate, călătorii, distracții, arme. Sigur, ne-am putea întreba și la ce servește abundența, în câte paturi poate dormi, în câte case poate locui și câte mașini poate conduce simultan cineva, dar… nu e bine să trezim câinii adormiți, așa că trecem mai departe.

Terifiant nu e faptul că ceva costă, ci că totul a ajuns să coste ceva. Nimic pe lume nu (mai) e gratis și nu se (mai) dăruiește, totul e de vânzare și toate își au prețul lor, până și moartea. Nimeni nu poate ajunge „dincolo” fără să achite o sumă consistentă și fără un loc de veci din ce în ce mai scump. Libertatea, sănătatea, educația, iubirea etc. au fost cândva neprețuite, dar azi au prețuri astronomice. Totul e trecut prin filtrul „valorii” pecuniare și, dacă ceva e „gratis”, își pierde automat însemnătatea și interesul potențialilor clienți. De când a inventat diabolica unitate de măsură, omenirea nu mai are astâmpăr. Un trafic stupefiant de mărfuri și iluzii se derulează nonstop. Toate poartă o etichetă și pe ea stă înscris prețul. Cine nu dispune de suficient numerar și de lichidități, recurge la fonduri și rezerve speciale. Amanetează tot ce posedă — timpul, inteligența, libertatea, sănătatea, trupul și chiar sufletul — pentru a-și cumpăra noi iluzii. Cândva încearcă să-și recupereze bunurile amanetate, numai că pe parcurs apare inevitabila inflație, care face răscumpărarea integrală tot mai improbabilă.

Banii îi subjugă și-i zbuciumă pe mulți. Răpesc somnul acelora care-i au și care stau cu ochii pe investitori, competitori și burse — de teamă să nu-i piardă sau să nu-i poată multiplica —, și dau coșmaruri nevoiașilor care simt că, fără ei, riscă să nu mai vadă lumina zilei de mâine. Bogăția și sărăcia: Două lumi aparent independente una de alta, dar care, în realitate, își condiționează reciproc existența. Lumea norocoșilor care știu să vândă orice, mai cu seamă fantasme, și lumea ghinioniștilor care n-au învățat să(-și) valorifice resursele și să profite de circumstanțe în maniera celorlalți. Belșugul, ca și paupertatea, sunt percepute ca depinzând de bani. O concepție cum nu se poate mai falsă, fiindcă nu de bani duce lipsă omenirea, ci de valori! Banii sunt un instrument, un mijloc care servește scopului, se mai spune. Ce fel de mijloc reprezintă și cărui scop servesc? Pot ei să vindece omenirea de tare milenare?

Se poate ca banii să fi apărut atunci când societatea a dat primele semne de îmbolnăvire. Când împărțirea bunurilor s-a transformat în schimbul acestora. Când fiecare a început să-și dorească lucruri din posesia celuilalt. Când cancerul numit lăcomie a început să prindă rădăcini. Bine hrănită, acea buruiană prolifică a ajuns să înăbușe mai totul. Banii conduc lumea, ei dau putere și tot ei vlăguiesc. Banii umilesc, înalță și trădează. Ei amețesc, orbesc, înșală, (dez)amăgesc și conduc oamenii la fapte inimaginabile. Fac să le strălucească ochii și le zugrăvesc fericirea pe chipuri, și îi transformă în cele mai feroce fiare. Ca vrăjiți se comportă când îi zăresc. Aleargă după ei buluc, îi stivuiesc, stochează, dosesc și protejează, și sar pentru ei în foc. Tânjesc după ei cu asemenea voracitate, încât și-ar vinde tot ce le e mai drag și sfânt: sufletele. Și când te gândești că sunt făcuți doar din hârtie, ba unii nici măcar atât! Din hârtie sunt făcute și cărțile, dar nimeni n-ar comite asemenea fapte pentru ele. Nu s-ar măcelări unii pe alții și n-ar alerga după ele pierzându-și capul, deși valoarea înglobată e incomensurabilă și ele au reușit de multe ori să facă oameni. Ciudat că banilor le reușește de obicei contrariul!

Îmi amintesc de comportamentul austriecilor în urmă cu doar trei decenii. Nu toată lumea deborda de entuziasm la împărțirea de „pomeni electorale” precum creșteri de pensii, salarii, burse, alocații etc. Nu fiindcă le-ar fi prisosit banii, ci pentru că generația încercată de lipsuri și nevoi a celor care trecuseră prin ultima conflagrație sau veniseră pe lume imediat după cunoștea prea bine valoarea lor și prefera ca mai întâi să afle de la guvernanți de unde vor veni fondurile. Voiau să se asigure că banii existau în vistierie, că fuseseră câștigați/economisiți ca să poată fi și cheltuiți, și că societatea dispunea de resursele necesare îndeplinirii promisiunilor. Voiau să fie siguri că vor avea ce cumpăra cu acei bani. Acum generația circumspecților e pe cale să apună și din urmă vine cu repeziciune cea a adoratorilor criptomonedelor și banilor digitali. O generație care vociferează și negociază salarii fantasmagorice, înainte de a-și demonstra abilitățile și de a produce pe măsură. Vrea creșteri, indexări, premii, stimulente… fără să risipească un singur gând pe acel „de unde?”. Ce „produce”, de fapt, un manager care încasează un milion de euro anual, dincolo de haosul generat de reducerea numărului de salariați, care lasă pe drumuri familii? (Disponibilizările par să fie panaceul managerial!) Achită vreodată prețul ruinării unei instituții?

Cândva, monedei de schimb originare i s-au definit câteva atribute: Să fie neperisabilă, ușor de transportat, greu de falsificat și… rară. (I)responsabilii actuali tipăresc în neștire hârtii neigienice (până și mărgelele colorate ale înaintașilor erau mai rare și mai valoroase!), iar consumatorii inocenți ajută la spălarea lor în neiertătoare necunoștință de cauză. UE se laudă cu controlul tipăririi bancnotelor și ne asigură că instituția financiară centrală a preluat ingrata sarcină și veghează cu ochi de Argus la tipărirea banilor fără acoperire la nivel național. La nivel de Uniune, însă, tocmai instituția cu pricina practică riscantul sport — conform moto-ului: Ori toți (să cădem), ori niciunul (să nu se ridice)! —, demolând economii, debilitând populații și adâncindu-le dependențele. Ceva care se naște din nimic nu are cum să existe, darămite să persiste!

Avem o sumedenie de producători de „bunuri” și avem șleahta creatorilor de bani. Tot mai puțini par să se preocupe și de starea resurselor cu ajutorul cărora să se producă bunurile ce urmează să fie transformate în bani. (Cei care și le-au epuizat pe ale lor recurg la brutalități inimaginabile ca să și le procure.) Așa cum Creația a făcut Lumină, noi facem bani. Se trimit bani cruciș și curmeziș de pe un cont pe altul, bani pe care nimeni (nici băncile) nu îi are, dar pe care toți și-i creează. Banii au ajuns scopul și nu mijlocul și fac din noi și din urmașii noștri datori vânduți. Cea mai clară și mai înspăimântătoare dovadă a faptului că banii nu mai există este modul cum se fac astăzi tranzacțiile. Oamenii sunt încântați peste măsură că pot plăti cu carduri, parole, clicuri, ba chiar și cu cipuri implantate sub piele, fără să observe cum li se scurge printre degete și ultima conexiune pe care o mai aveau cu valoarea și cu realitatea. Ușurarea și golirea portofelelor nu mai sperie pe mulți, și tot mai puțini sunt aceia capabili să-și estimeze și aprecieze posesia. Cardul își păstrează greutatea ușuratică întocmai ca mintea celor care habar nu mai au ce înseamnă banii. Îi aruncă pe fereastră cu ambele mâini și cu dezinvoltură înfricoșătoare, fără să-i aibă, de fapt. Până acum făceau asta statele și indolenții de la putere — fiindcă nu manevrau banii lor, ci pe ai cetățenilor —, acum o fac cetățenii înșiși, fără să ia în seamă amenințarea servituții.

Minți întreprinzătoare opinează că pe viitor am putea renunța complet la banii „concreți”. Ce rost ar avea, din moment ce „există” bani virtuali cu valoare la fel de simbolică?! În locul numerarului se vehiculează niște cifre care umflă și dezumflă o bășică ce riscă să se spargă la prima pișcătură, după cum ne-o demonstrează crize anterioare. Băncile par să se fi săturat să mai aibă grijă de banii deponenților și îi somează tot mai des să și-i ia acasă, altminteri riscă să se trezească cu mai puțin decât au depus. Au trecut vremurile când se întreceau să-și atragă clienții pe care-i răsplăteau cu dobânzi convenabile. Trecute sunt și vremurile când, tot prin dobânzi, dar usturătoare, îi sancționau pe aceia care se întindeau mai mult decât le era plapuma și se lăsau descoperiți de cont. Acum nu-i mai admonestează nimeni fie cheltuielile cât de nebunești, ba din contră. Fericiți consumatorii săraci cu duhul și fără simțul valorii, căci al lor e regatul comerțului iluzoriu! Cu fiecare achiziție fără acoperire își mai amanetează un pic din viață. Și când și-o termină pe-a lor, trec pur și simplu mai departe… la cea a copiilor.

Vrem să combatem sărăcia. Să luptăm împotriva ei. Sună frumos, numai că sărăcia nu are arme cu care să poată lupta. Am putea să sabotăm însă atotputernicia stăpânului și să punem frâu lăcomiei, fiindcă ea este aceea care se înarmează până în dinți. Cu siguranță că fără ea ar fi loc și resurse pentru noi toți pe planetă și ar fi nevoie și de mai puțini bani. Am putea învăța să vindem mai puține și să dăruim mai multe. Să fim recunoscători pentru darurile care ni se oferă din inimă și să nu le disprețuim pe motiv că sunt „gratis” ori „pe degeaba”. N-au cum să fie gratuite și nici degeaba n-ar trebui să fie. Sunt pur și simplu neprețuite. Ele, și nu banii, fac din noi oameni bogați.