Cicikov, eroul din „Suflete moarte”, în România postdecembristă

Un alt Take Ionescu. Lucrînd la Șmecherul Caragiale, text despre avatarurile politice, dar mai ales oportuniste, ale marelui dramaturg, am devenit interesat de Take Ionescu:
Șeful Partidului Conservator- Democrat, omul din capul mesei la banchetele avîndu-l pe post de ridicător de pahar pe I.L. Caragiale.

P.P. Carp și locul său în viața politică a țării, eseul tipărit de C. Gane în 1936, se ocupă pe larg de Take Ionescu. Ambițiosul politician aspiră mai întîi la șefia Partidului Conservator. Intrînd, astfel, inevitabil în conflict cu P.P. Carp, alt pretendent la șefia formațiunii. Ca mai toți autorii de monografii, C. Gane se îndrăgostește de subiect.

Cu toate acestea, descopăr un Take Ionescu mai complicat decît cel ce se poate desprinde din relația cu I.L. Caragiale, înscris în Partidul Conservator-Democrat în 1908.
Fenomenul Take Ionescu se explică prin dinamica realităților social-politice de la finele secolului al XIX-lea și debutul secolului al XX-lea. Liberal mai întîi, Take Ionescu se înscrie în Partidul Conservator, pe care încearcă să-l modernizeze din interior, apropiindu-l de exigențele noilor vremi. Nu întîmplător își face din P.P. Carp cel mai mare dușman. Bătrînul politician întruchipează perfect omul încăpățînat în ideile sale fixe de la început, dispus mai degrabă să-și ducă partidul de rîpă decît să se adapteze. Succesul Partidului Conservator-Democrat dintre 1900 și 1914 dă seamă de nevoia societății romînești de a se crea o formațiune care să spargă alternanța PNL-PC.

*

Ca și acum. Isprăvile lui Cicikov, proză tipărită de Mihail Bulgakov în Nakanune, din 24 septembrie 1922, imaginează pe eroul lui Gogol descins în Rusia sovietică a NEP-ului. Ca să facă față dificultăților de viață cotidiană aproape insurmontabile, Lenin decide introducerea unor elemente ale economiei de piață punînd capăt Comunismului de Război.

A fost neîndoielnic un dezastru prin conflictul strident cu idealurile în numele cărora se petrecuseră o revoluție și un război civil; prin aruncarea capitalismului în haosul juridic, administrativ și chiar moral rămas după ceea ce marii scriitori ruși au numit Vifornița. NEP-ul a ajuns rapid temeiul unor escrocherii inimaginabile, al unor îmbogățiri fabuloase peste noapte, al spectacolului degradării morale absolute, concomitent cu sărăcirea peste limite a celor mulți și descurajării primejdioase a celor cinstiți. Ceva asemănător primilor ani de după decembrie 1989 în România. Compararea abstractă a celor două realități nu ne ajută prea mult în aflarea răspunsului. Ne ajută, în schimb – și încă substanțial – proza lui Mihail Bulgakov. Scriitorul nu-1 alege întîmplător pe Cicikov. Eroul din Suflete moarte e tipul învîrtitului fără complexe.

Ajuns la Moscova, Cicikov „intră pe porțile aceluiași han de unde ieșise cu un secol în urmă“. Avuseseră loc: abdicarea țarului, tranziția kerenskiană, lovitura de stat bolșevică, revoluția, războiul civil, și cu toate acestea: „(…) totul, dar absolut totul era ca înainte: din crăpături te priveau, curioși, gîndacii, și parcă erau mai mulți (…)“. Temeliile au rămas aceleași. Schimbările, atît de mult invocate, sunt de suprafață: „(…) dar erau și unele noutăți. Astfel, în loc de firma pe care scria «Han» atîrna un panou cu inscripția «Căminul nr…», iar murdăria și scîrboșenia depăşeau cu mult ceea ce-și putea închipui Gogol“. Într-o asemenea realitate, Cicikov e ca la el acasă. Cheia învîrtelilor sale: obținerea de credite pentru firme fictive. Ca de exemplu: „Puse bazele unui trust pentru obținerea fierului din rumeguș și primi, bineînțeles, un credit“. Un credit obține rapid Cicikov și beneficiind de faimoasa lozincă leninistă: Comunism = Electrificare plus puterea sovietelor: „Luă în antrepriză electrificarea unei localități la dracu’n praznic și, în înțelegere cu fostul primar, dărîmă un gard, înșiră niște borne, ca să semene a organizare de șantier, iar în legătură cu banii primiți pe credit, pentru electrificare, răspunse în scris că a fost furat de bandele căpitanului Kopeikin“.

Astfel, Cicikov se îmbogățește rapid, ajungînd, în scurt timp, cum scrie Bulgakov „trilionar“. Cicikov poate fi la fel de bine oricare dintre îmbogățiții din primii ani ai tranziției noastre postdecembriste. Cele două realități – NEP-ul și Tranziția – au drept puncte comune:

Existența unor escroci de talent, veniți în noua orînduire din fosta orînduire, unde n-au avut totuși terenul pentru afirmare deplină; îmbogățirea la iuțeală pe seama statului, cel mai căscăund proprietar din istoria omenirii; existența unei masive proprietăți de stat s-a constituit în condiția de esență pentru averile făcute peste noapte; neașezarea politică și, mai ales, juridică.

Imediat după decembrie 1989, o serie de inși unși cu toate unsorile, provenind din zona hoților de găini sau, cel mult, din cea a bișnițarilor de valută, s-au grăbit să-și facă firme, să obțină credite, să traficheze, să mintă, să înșele. Tot atîtea mijloace prin care au ajuns multimiliardarii de azi. Profitînd de vremurile amestecate ce se pot întîlni a doua zi după schimbările hei-rupiste de regim. Toți imitîndu-l într-un fel pe Cicikov din proza lui Mihail Bulgakov! II citiseră ei deja pe autorul romanului „Maestrul și Margareta?“ Nici vorbă. La vremea respectivă, proza lui Bulgakov nu apăruse în variantă romînească. Chiar dacă ar fi apărut, ei n-aveau cum s-o citească. Mulți dintre ei erau analfabeți! L-au imitatpe Cicikov fără s-o știe. Dacă erau neamuri!

*

Cîrnatul național. La 1 ianuarie 1894, Caragiale îi trimite unui anume G.N. Grideanu o Carte poștală. Zic, un anume, silit de împrejurări. Excelentă ca transcriere exactă a epistolelor marelui dramaturg, Corespondența, editată de Academie în seria Opere, păcătuiește prin absența referirilor la persoanele, contextul și subiectele abordate. Scrisorile lui Caragiale sunt încîntătoare și luate în sine. Contează din acest punct de vedere cui îi sunt adresate scrisorile sau chiar cărțile poștale, ce subiect e lansat în discuție, motivele pentru care scriitorul pune mîna pe toc. Pentru a ști cine era G.N. Grideanu şi de ce-i scrie astfel Caragiale am cotrobăit mult prin dicționare, inclusiv prin faimosul Dicționar al Contemporanilor, întocmit de Dim R. Rosetti. Jale mare. Nimic despre personaj.  „D-sale Domnului G.N. Grideanu Membru etc., etc., etc. Român. La magazinul său propriu cu firma «La Coconașul tricolor» Loco“. Caragiale trimite Cartea poștală unui „apropitar“ de magazin, probabil alimentar. Astfel se explică într-un fel conținutul. Savoarea textului ține însă de autor. De genialul Caragiale, care face proză pînă și pe Cărțile poștale:

„Crenvirștul internațional salută cu respect cîrnatul roman. Berea cosmopolită felicită cu stimă pelinul național. Berarul Caragiale salută și, felicită cu dragoste pe confratele său d. G. Grideanu, supranumit Coconașul roman. La mulți ani cu fericire și cu toate cele dorite, I.L. Caragiale. Membru roman al Societății internaționale a Chelnerilor din tînărul Regat al României“.