Cînd Alexandru Ioan Cuza vorbește în numele demnității naționale

3 august 1865. În timp ce Alexandru Ioan Cuza era plecat din ţară (la Ems, în Germania, spre a urma o cură), Bucureştii sunt scena unor confruntări violente între precupeţi şi Armată. Nemulţumiţi de Ordonanţa prin care Primăria îi obliga să închirieze gherete şi să nu mai vîndă pe trotuar, precupeţii, alături de negustorii de tutun, (revoltaţi de Legea monopolului asupra tutunului), se năpustesc asupra gheretelor, le dau foc, după care se îndreaptă spre sediul Primăriei şi devastează localul. Intervenţia Armatei pune capăt rapid răzmeriţei. Mulţimea se împrăştie, lăsînd pe teren 20 de morţi şi mulţi răniţi.

Ceea ce unii istorici numesc Revoluţia din august 1865, iar alţii, Răscoala precupeţilor, a fost o afacere strict internă a Principatelor Unite.
Ceva asemănător violenţelor din 13 iunie 1990 sau mineriadei din septembrie 1991.

Cu toate acestea, în 21 august 1865, Fuad Paşa, Marele Vizir, altfel spus, primul ministru al Imperiului Otoman, îi trimite lui Cuza o Scrisoare în care răzmeriţa e apreciată drept „mişcare poporană”, „rostire a unei nemulţumiri generale”. Intervenţia Oştirii pentru restabilirea ordinii era condamnată în termeni categorici. Domnitorului i se cerea „să ia măsurile neapărate pentru a satisface, în marginile legalităţii şi dreptăţii, păsurile naţiunii moldo-valahe”.

Cum stă bine unui Înalt Stăpîn, bătutul din picior trebuia făcut public. Înainte de a fi primită de Cuza, Scrisoarea apare în ziarele franţuzeşti de la Constantinopol, la loc de frunte situîndu-se Journal de Constantinopole.

Prin Convenţia de la Paris, din 1856, Principatele Unite se aflau sub suzeranitatea Porţii. Gestul Marelui Vizir avea o anume justificare diplomatică. Pînă la cucerirea Independenţei, în 1877, Imperiul Otoman îşi putea permite asemenea intervenţii în treburile noastre interne.

Şi totuşi, opinia publică din Principate explodează. Potrivit unui ziar francez, „presa locală, fără excepţie de partide, s-a înţeles a veşteji în termeni ai căror energie nu voim s-o imităm (…)”.

Dînd curs acestei stări de spirit, Alexandru Ioan Cuza trimite Marelui Vizir, la 29 octombrie 1865, o scrisoare în care omul Înaltei Porţi e pus la punct sever, chiar dacă în stil diplomatic, pentru gestul său arogant. Documentul e considerat de unanimitatea istoricilor noştri un act de o demnitate naţională exemplară. Spune Alexandru Lapedatu, membru al Academiei Române, în comunicarea din şedinţa publică a Academiei din 26 martie 1943, că acest răspuns, „ca document, rămîne unul din cele mai frumoase acte istorice ale Domnului Unirii”, „resuscitînd în ţară sentimentele de mîndrie şi demnitate ale naţiunii”.

Răspunsul Porţii?
O altă scrisoare a lui Fuad Paşa, din 29 noiembrie 1865. Scrisoare care, potrivit lui Constantin C. Giurescu, „poate fi considerată o adevărată retractare a celei dintîi”.