Cînd Bizanțul dă semne de oboseală morală

Sînt pe la jumătate cu Creanga de aur, legendarul roman al lui Mihail Sadoveanu, roman știut de mine aproape pe de rost, atît de mult l-am studiat cu creionul în mînă. Fiecare timp al lecturii presupune un cititor determinat de timpul de pînă atunci. Am scris la un moment dat și chiar am tipărit un eseu despre deosebirile de gînd, ba chiar și de trăiri, apărute din lecturile la intervale de timp ale romanului lui Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate. Ca și apa fluviului în care filosoful nu se putea îmbăia de două ori la fel, pentru că apa se schimbă de la o clipă la alta, asemănător, nu sîntem aceiași în diferite momente de lectură a aceleiași cărți. De fiecare dată, cel puțin eu, cînd am recitit o carte n-am fost același de data trecută. Și-au spus cuvîntul stările de spirit, atmosfera în care s-a petrecut cititul, experiența de viață și experiența de lectură.
Aparent, la noua citire a Crengii de aur ar trebui să nu mai am nici un gînd nou, nici un pretext de a nota ceva diferit de notările iscate de lecturile anterioare.

Și totuși am.
Între cele două lecturi mi-am îmbogățit experiența culturală cu prezența turcilor în coasta Imperiului bizantin. Mi-e greu, dacă nu imposibil, să nu recunosc în luxul, în strălucirea, în fala și în orînduiala Bizanțului din Creanga de aur notele definitorii ale realităților din cetățile bizantine aflate în război cu tribul lui Ertugrul și al lui Osman, Kyi, ca de exemplu Karacahisar și Kulucahisar.

La lectura de data trecută, preocupat de Căderea Constantinopolului, am fost atent la Imperiul Bizantin în sine. Acum sînt atent la Imperiul Bizantin văzut dinspre turci. În astfel de descrieri, deși surprinzînd realități din anul 787, an crucial pentru victoria Împărătesei Irina asupra fiului Constantin, deși anterioare cu aproape șapte secole timpului în care se petrec Ertugrul și Osman, recunosc Bizanțul din cetățile rîvnite de tribul Kyi:

„Cînd se închiseră după ele uşile înflorite cu fildeş și argint, despărțindu-le de lumea lor, bătrîna doamnă Teosva şi copila intrară în chilii bogate anume pregătite. În ganguri stăteau străjerii hadîmbi, cu săbiile, întorcînd priviri holbate. Icoanele se uitau blînd de după candele. Mozaicurile înfățișau vulturi şi păuni neclintiți. Pe ferestrele deschise se vedeau sclipind ape adînci, dincolo de rîndurile de chiparoşi înalți. Din pridvorul unde îndrăzniră să iasă, deasupra grădinilor, nu mai vedeau nimic din frămîntarea care le însoțise două ceasuri mai ʼnainte. Fantome ale singurătăţii se înșirau sub bolți de umbră, pînă la zidurile zimțuite, unde stăteau străjile cu zale și arme. Păunii cei vii, suiți pe trepte de piatră, în unghiurile grădinilor, păreau şi ei păzitori ai tăcerii de seară. De la o vreme, urechea lor se deprinse și cu susurul moale al tufișurilor înflorite şi al apelor care curgeau în havuzuri. Li se părea că liniștea curge şi din stele. Părea că timpul stă. Pipăindu-şi pe perete umbra, Maria se întoarse către chilia ei, unde văzu clepsidra însemnînd totuşi orele. Acolo deci era sălaşul pămîntean al fericiților între oameni, aleși ai lui Dumnezeu.”

Deși sîntem doar în secolul al VIII-lea, cînd turcii nici măcar nu rîvneau la fericitele sălașuri de dincolo de Zidurile strașnic păzite, totuși Bizanțul dă semne de oboseală morală, vizibile doar inițiaților, precum Kesarion Breb:

„Străinul nu uitase să intre întîi în templele lui Dumnezeu și cercetase mai întîi clădirea întru toate lăudată a Sfintei Sofia cea cu nouă turnuri și măiestrite arcade. Stătuse singur între închinători și se plecase către Delthamistic, căruia oamenii de rînd obişnuiesc a-i spune ochiul-lui-Dumnezeu. Apoi între făclii, candele și icoane bogate, privirea lui pătrunzătoare cunoscuse coloanele scumpe, răpite de la templele Egipetului și aduse aici de împărații lumii. Pe această frumusețe veche se sprijineau bolțile lumii nouă. Deci dădu laudă în inima sa Dumnezeului tuturor timpurilor.

În unele după-amiezi, către asfințitul soarelui, găsise vreme să stea de vorbă cu jidovii și cu asiaticii lui de la sălaşul unde poposise ori cu zarafii care pîndeau ca păianjenii în umbra bolților lor. Ceea ce-i șopteau acei oameni vicleni despre Bizanț era cu totul altceva decît priveliştea strălucită care se înfățișa ochilor. În hipodrom se vînturau aurării, brocarturi și steme; împărăția ieșea în uliță cu alaiuri înfricoşate, între străjeri cu platoșe și arme scumpe; bogățiile și fala curgeau pe toate căile pînă la Şapte Turnuri, pînă la Poarta de Aur, pînă la Apeductul lui Valentie; închinarea norodului se făcea cu sunet; muzicile cîntau între grădini înflorite; soarele sporea bogățiile și frumusețile lumii grămădite în acea cetate de către atîția împărați, într-atîtea veacuri, după atîtea războaie; între cerul ca o boltă de peruzea și între lucirea de oglinzi a Propontidei toate erau întocmite să pară un paradis.
Însă toate cele omenești sunt părere și sub lumină viermuiesc putreziciunile.”

Prăpastia dintre adîncuri și suprafață e invocată și de părintele Platon de la Sfînta Mînăstire Sakkoudion în prima discuție mai largă cu Kessarion Breb:

„Seara, în chilie, părintele Platon, uitîndu-şi truda, și-a adus iar aminte de grijile, întrebîndu-se ce rînduială va binevoi să facă Dumnezeu împărăției Bizanțului.

– Căci împărăția noastră, zicea sfinția sa, e cea mai mare și mai lăudată dintre toate împărățiile, însă are slăbiciuni și păcate, ca orişicare alcătuire omenească. Împărații și împărătesele umblă în purpură și aur, iar la genunchii lor își pleacă frunțile toți dregătorii și slujitorii, socotindu-se ca o pulbere nevrednică în fața unor asemenea măriri. Şi cu toate acestea domnii din Palatul Sfînt, din tronurile lor și de sub cununile lor de nestemate, stau sub amenințarea strategilor din Asia și din Tracia si cel mai ades cad sub jocurile de săbii ale străjilor de lefegii. Aceşti străini, barbari de la miazănoapte și miazăzi, urmează năluciri și patimi ale clipei: în sufletul lor nu trăiește un Bizanț al tuturor veacurilor, ci un Bizanț de o zi cînd pot să cîștige sigle și să bea vin, după ce vor luneca prin sînge. De sute de ani stă această împărăție ca o comoară scumpă, pe care o împresură din patru zări lotri prădalnici. Împărați vrednici i-au bătut și i-au spîrcuit, ei se întorc iarăși în același loc, adulmecînd. Unii se supun, cerînd să se oștească ei pentru Împărăție. Aşa, încet-încet au ajuns să poarte ei sabia, iar grecii se lenevesc și dormitează pe comorile lor. Acuma dușmanul e înlăuntru, cu sabia scoasă; pare prieten și slujitor, dar mîrîie și lovește de cîte ori își aduce aminte de destinul lui. Deci, o pretene, primejdia și moartea stau în fiecare zi la masă cu Împărăția.”

Tot episcopul, după ce Breb observă că în cazul lui Constantin, fiul Irinei, se cere transformarea patimilor omenești în putere pentru Împărăție, descrie o lume în care pîndesc demonii:

„– O, domnule, murmură episcopul, se vede că nimic nu ți se poate ascunde. Se află mulți oșteni vechi care nădăjduiesc în brațul lui Constantin cel Tînăr, aducîndu-și aminte de vrednicia la război a lui Constantin Copronimul-Împărat. Dacă asemenea braţ ar rămînea al ortodoxiei, atunci tăria Bizanțului ar spori. Ar mai rămînea deschise și alte răni, dar pentru acelea s-ar găsi vraci. Ar fi întîi să se alunge de la Bizanţ demonul zavistiei, care stă la pîndă cu ochii verzi ca fierea. După ce ar fi prigonit acest demon dintre dregătorii cei mari, ar veni rîndul altora. Căci mai este un demon al lăcomiei de argint și altul al nedreptății şi silei, și altul al putreziciunii trupeşti. Cea mai frumoasă și mai îmbelşugată împărăție aceasta este, avînd comorile adîncului, mări line, ogoarele de holde ale Traciei și grădinile Asiei; dar slujitorul împărătesc nu cunoaşte dreptatea, nici mila; răpește sărmanului puţinul său, se umileşte către cei bogați, ca să se îndestuleze și el pentru nevrednicia lui; primește mîndă de la neguțători; asuprește pe sărman şi pe văduvă.
Trebuiesc izgoniți şi aceşti demoni.”

Scriam pe 1 septembrie 2014. O lingușire a lui Traian Băsescu de care i-ar fi fost greață pînă și lui Nicolae Ceaușescu!

 Din cîte se știe, mă număr printre puținii lideri de opinie care mai cred că Traian Băsescu a făcut Istorie în cei zece ani de mandat. De cîte ori am posibilitatea, susțin asta, chiar și spre disperarea unor confrați mai mult sau mai puțin tineri și spre deosebire de cei porecliți intelectualii lui Băsescu, în chip eronat, desigur, pentru că ei erau, de fapt, intelectualii banilor lui Traian Băsescu. Pe site-ul postului B1 Tv, dau în această dimineață de toamnă sadoveniană peste un articol la care pînă și eu, lider de opinie cu o părere bună despre Traian Băsescu, m-am simțit prost în numele lui Traian Băsescu:

„Președintele Traian Băsescu, ascultat cu atenție de liderii europeni și aprobat de Angela Merkel, la Bruxelles

Când vine vorba despre politică externă, toţi aleşii sunt experţi. Însă singurele criterii după care le poate fi apreciată performanţa sunt rezultatele şi imaginile în care sunt văzuţi alături de liderii internaţionali. Din ele, ne dăm seama repede cine «ascultă» docil şi cine promovează mai bine imaginea ţării în afară. Cancelarul Angela Merkel ascultă cu atenție. Premierul britanic David Cameron dă din cap aprobator. În centrul celui mai select cerc de politiceni de la reuniunea de la Bruxelles domină Traian Basescu. Șeful statului stă de vorbă ca un antrenor în mijlocul echipei. Vorbește și nimeni nu îl întrerupe. Mai mult, este aprobat pas cu pas.”

Pe vremea lui Nicolae Ceuașescu, dacă un pițifelnic din redacție mi-ar fi adus spre publicare un asemenea articol greu de imaginat ca produs al unui creier, și nu al unei limbi în căutare disperată de Înalt Fund, l-aș fi respins cu scandal, pe motivul, intemeiat, că-și bate joc de tovarășul Nicolae Ceaușescu.

Făcut otova, de minți îngălate, Cultul Personalității poate deveni rapid Compromiterea Personalității. Dacă Traian Băsescu mai are o urnă de luciditate, cum cred, îl rog să se delimiteze public de o asemenea lingușire de care, sunt sigur, i-ar fi fost greață și lui Nicolae Ceaușescu.