Cînd Che Guevara e rentabil în dolari!

7. Cum am cumpărat eu singur pereche de pantofi de la Havana Libre

Din cele cinci trasee cu care m-a îmbiat pliantul am ales doar trei. Am exclus călătoria la Varadero. Grupul nostru angajase pentru un weekend în cunoscuta şi rîvnita staţiune ziua de după încheierea lucrărilor. Am tăiat cu stiloul, într-un gest de decapitare scurtă, circuitul dedicat cumpărăturilor. Mi se părea o fantezie să dau 45 de dolari ca să umblu însoţit de un ghid prin magazinele Cubei. Pînă şi un ţînc pricepea că dădeai 45 de dolari doar pentru că erai vîrît în microbuz şi transportat pînă la locurile de unde puteai cumpăra ceva.
Aici, ca să cumperi, trebuia să vîri mîna în buzunar şi să dai dolari ca să cumperi ceva.

În alte locuri din lume, organizatorii circuitului lasă la dispoziţia turistului posibilitatea de a face shopping.
La Havana, shoppingul era niţel mai complicat.
Produse occidentale se găsesc doar în cîteva magazine speciale pentru diplomaţi şi străini, aşezate departe de Centru.
De aia trebuie să dai 45 de dolari pentru dreptul de a vîrî mîna în buzunar ca să dai, în fine, o sută, două la cumpărăturile propriu-zise.

Mai tîrziu, după ce am cunoscut realitatea Havanei, aveam să regret asta. Mai-marii turismului cubanez nu trecuseră întîmplător traseul cumpărăturilor în pachetul de călătorii. Într-adevăr, în alte alte capitale ale lumii – Paris, Londra, ba chiar şi Moscova – n-ai nevoie de ghid ca să dai peste magazine. Magazinele sînt la tot pasul. Îţi ies în cale de cum ai coborît din lift, în holul hotelului. La Havana, lucrurile stau niţel diferit. Mi se rupsese talpa unuia din pantofi. Şi oricît de revoluţionară ar fi fost ţara, oricît de preţuiţi ar fi fost săracii, nu-mi imaginam că pot merge la Palatul Congreselor, unde se desfăşura Conferinţa, cu talpa legată cu sfoară. Asta şi pentru că, oricît m-am zbătut, n-am zărit nici o prăvălie capabilă să-mi ofere un ghem de sfoară. În holurile tuturor hotelurilor din lume se găsesc magazine. Unele sînt de mărimea şi bogăţia unor supermarketuri. Altele sînt simple prăvălii, specializate în cravate, ceasuri, ţigări, parfumuri sau, în cele mai multe din cazuri, suveniruri. Havana Libre avea un singur magazin. Mai precis, o prăvălioară cu fel de fel de fleacuri. Prin ceea ce aş putea numi miracol, rătăcită printre ţigări, tuburi de pastă de dinţi, sticluţe cu parfumuri, se vedea, chiar şi cînd prăvălia era închisă, o pereche de pantofi bărbăteşti, negri. Mă aflam la Havana. Judecînd după cele văzute în zilele anterioare, pe o rază de cîţiva kilometri n-ai fi găsit, şi dacă ai fi dat cu tunul, nu numai pantofi bărbăteşti, dar nici măcar pixuri de unică folosinţă. Astfel că n-aveam încotro.

Singura de altfel la Havana. Trebuie s-o iau. Indiferent cît carton şi indiferent dacă erau sau nu cît de cît omeneşti. Totul era să mi se potrivească. Nu perfect, ci cît de cît. Probîndu-i am constatat că-mi veneau perfect.
I-am luat.
În dolari, desigur, nu înainte de a stîrni rîsul latino-american al vînzătoarei, întrebînd-o dacă primeşte şi dolari.
– Păi numai dolari primim – mi-a răspuns ea, triumfătoare, prefaţînd exemplar suita de întîmplări avînd ca temă circulaţia monedei americane în Cuba revoluţionară.

Nu mă pricep la încălţăminte şi la haine. Luasem acei pantofi şi nu alţii din motivul lesne de înţeles, că erau singurii pe o rază de cîţiva kilometrii pătraţi.
Întors la Bucureşti am aflat că luasem o marcă de prestigiu:
– Superbi pantofii ăştia! mi-au zis mulţi.
– I-ai cumpărat de la Londra.
– De la Havana, am răspuns la început. Cum nu credea nimeni că aş fi putut găsi aşa ceva în capitala Cubei revoluţionare, am sfîrşit prin a răspunde: de la Paris.