Cînd Che Guevara e rentabil în dolari. 3. L-am vizitat pe țăranul ținut de umeri de însuși Fidel Castro!

În preţul de 60 de dolari, cît costă călătoria la Complexul Las Terrazas, intră şi vizitarea unui ţăran. Dacă ar fi să credem ofertei scrise, respectivul se numeşte Goenaga. Un fel de Cristoiu fără Ion. Pe harta dată de ghid fiecăruia, în microbuz, obiectivul din Program e marcat prin două semne: o căsuţă naivă, din cele desenate la grădiniţă, şi trei tacîmuri încrucişate, din cele care anunţă, pe autostradă, iminenta ivire pe dreapta a unui restaurant cu wc-ul închis. Căsuţa trimite la Casa del Campessino, un fel de Casa Ţăranului în limba română. Lingura, furculiţa şi cuţitul, încrucişate ca nişte spade de Cruciat întors de la Sfîntul Mormînt cu buzele umflate, fac vorbire despre un Restaurant. Posibila contradicţie dintre Restaurant şi Casa Ţăranului e rezolvată rapid şi eficient chiar de către pliant. În dreptul Casei Ţărăneşti, mai precis la capătul săgeţii care porneşte direct din acoperiş, într-o fotografie în culori, o gospodină rumenă ne arată, cu un aer triumfător, produsul vieţii şi activităţii sale: un pui de pe care curge şiroaie uleiul, tocmai atunci scos dintr-un ciubăr de alamă cu o furculiţă de proporţiile unei furci. Şi fără a avea inteligenţa lui Einstein, pricepi de îndată că vom mînca la Casa del Compessina. Zis şi făcut. Nu înainte de a da o raită prin gospodăria omului. Fericit prilej pentru membrii grupului de a vizita la faţa locului: o cloşcă cu pui neastîmpăraţi, o capră care-şi vede de ronţăitul unei crengi şi o oaie care n-are altceva mai bun de făcut decît să behăie. Ghicesc pe feţele camarazilor mei de călătorie nemulţumirea că n-au putut fotografia behăitul. După ce ne pune să vedem animalele şi păsările din gospodăria unui ţăran cubanez, ghidul ne convoacă în jurul unui copac despre care vorbeşte de parcă ar fi Gioconda. Oaspeţi respectabili, urcăm scara de lemn şi intrăm în casă. Fiind noi cel de-al cincilea grup din cele zece care au dat şi vor da buzna în casa lui pe ziua de azi, omul şi-a luat măsurile de rigoare. N-avem nici o şansă, aşadar, de a vedea cum arată chiloţii unei gospodine cubaneze şi nici dacă foloseşte sau nu prezervativul. Dormitorul ne dezvăluie un pat fără aşternuturi şi o noptieră cu un ventilator de producţie cehoslovacă. Rezemată de ventilator, o fotografie într-o ramă chipoasă. Il compessino ţinut de umeri de însuşi Fidel Castro. Bucătăriei îi urmează holul, în care tronează, pe o măsuţă, prea mult cunoscutul Caiet de impresii. Răsfoindu-l, iau cunoştinţă de expresia în scris a entuziasmului stomacal. Toţi cei dinaintea mea au fost daţi gata de felurile halite. Acest moment estetic mă anunţă că partea cea mai interesantă abia cum începe: prînzul, luat la o măsuţă din pridvor.

Iată-ne, aşadar, aşezaţi pe scaunele de lemn, în jurul mesei de lemn, înconjuraţi pînă departe tot de lemn: al pădurii. Vin felurile de mîncare. O membră a grupului – cea care s-a detaşat net prin întrebările pe cît de tîmpite pe atît de inutile puse ghidului, rade tot ce întîlneşte în cale: unt, pîine, dulceaţă. În pauza dinaintea puiului făgăduit electoral de gospodina din pliant, surprind, urcînd dealul pe poteca idilică, formaţia care ne-a cîntat la primul popas: cel după intrarea pe Poarta nr. 1, o barieră vegheată de un soldat cu puşcă. Doi tineri instrumentişti – unul cu chitară şi celălalt cu tamburină – acompaniază o mulatră mignionă, care la noi ar trece drept ţigăncuşă. Acum cei trei suie dealul spre pridvorul în care noi, turiştii, ne pregătim să întîmpinăm puiul. O dată cu respectivul, au ajuns şi muzicanţii. Şi-n timp ce noi înfulecăm de zor, ştergîndu-ne deştele cu şervetul, mignona ne cîntă, acompaniată de orchestră. La sfîrşit, mi se face milă, şi-i dau interpretei 10 dolari. Cum asta e jumătate din salariul unui profesor universitar în Cuba, artista devine şi mai amabilă. Îmi arată o casetă cu cîntecele ei, precum şi pliantul, din care înţeleg că e o cîntăreaţă cunoscută în Cuba. Nu mai întreb cum de a ajuns în postura de a ne cînta nouă, halitorilor de pui, lîngă cerdac, la nici jumătate de metru de clăfăitul nostru. Ca şi Lester Campa, e o artistă pusă în slujba Revoluţiei.

Altfel spus, în slujba dolarului.