Băutorilor li se oferă şi o surpriză: Baruri pe ruta Rom – 18 baruri din Havana cu adresele lor, unde se poate consuma rom.
Pentru ca străinul să nu umble bezmetic prin oraş în căutarea adreselor, pe verso pliantul reproduce Harta Havane, cu cele 18 bauri marcate pe ea.
Fireşte, pliantul nu suflă o vorbă despre locul de unde provin butoaiele de stejar alb în care îmbătrîneşte romul cubanez: din America!
Oricum, chiar dacă în ce priveşte subminarea romului cubanez, cele trei precizări au fost inutile, nu acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte atenţia noastră.
Biciuiţi de acest început de tăria unei rafale de mitralieră, am devenit atenţi la restul lecţiei.
Şi am aflat astfel că istoria romului cubanez a început în 1722, cînd francezul Jean-Baptiste Labat, a preparat din nectarul fermentat din deşeurile trestiei de zahăr o sinteză tare, greu mirositoare (un fel de turt de-al nostru), căreia i-a zis tafie.
După ce devine băutura preferată a negrilor, piraţilor şi marinarilor, inventarea alambicului face ca tafia să fie distilată.
Noul produs se numeşte rom.
În aceste condiţii, în 1796, Coroana Spaniei obligă trecerea tafiei prin alambic şi îi autorizează exportul.
Deşi marinarii – a căror băutură preferată rămîne – îl consumă şi aşa, sub formă grosolană, Coroana Spaniei purcede la perfecţionarea romului pentru a face din el o băutură fină.
La sfîrşit, doritorii sînt îmbinaţi să se tragă în poză cocoţaţi pe butoaie. Contracost, fireşte. Din sala butoaielor şi a explicaţiilor, sîntem vîrîţi direct în sala cumpărăturilor. Momentul cultural a ţinut cinci minute. Cel comercial, va ţine o jumătate de oră. E limpede, aşadar, că adevăratul scop al aducerii pe sus aici, fără s-o ştim, şi, poate, fără s-o vrem, l-a constituit subţierea sumei în dolari a fiecăruia. Cînd trebuie să stai jumătate de oră într-o încăpere ca într-o celulă, nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să-ţi pierzi timpul. Alături de cetitul cărţilor, cum ar spune cronicarul, o dulce zăbavă e cheltuitul banilor pe fleacuri. Cei care au terminat de băut cafeaua cubaneză sau paharul de rom, tot cubanez, cu preţuri duble decît la cel mai scump bar din Occident, se pun pe cumpărat: sticle de rom, t-shirturi şi brichete cu Che, pachete de cafea cu ceşti, trabuce.
Oferta trimisă tuturor participanţilor la Conferinţă conţine şi momentul: Zi de cumpărături, 45 de dolari de persoană: „10 h. Vizitarea principalelor centre comerciale ale Haveni printre care: piaţa de artizanat artistic şi galeria de artă, vizitarea palatului de Artizanat cu parada modei şi gustare lejeră. Apoi dejun la restaurantul La Mina, într-un patio colonial al centrului înconjurat de vegetaţie, cochet, tipic cubanez”. Ziua cu pricina fusese plasată ultima în şirul celor din pachetul de călătorie. Traseul era anunţat. Cînd te urcai în microbuz, ştiai c-o faci nu pentru a contempla un fronton de clădire colonială, ci pentru a scoate din buzunar o sută de dolari. Fiind vorba de dat şi nu de luat, ca traseul din ultima zi nu prea aduce amatori. Ca să se asigure însă că turistul nu va pleca fără a fi crîncen exploatat în stil revoluţionar, mai marii turismului cubanez au născocit aducerile pe sus, în afara programului, la locurile de prăpădit dolarii din buzunar, din portofel sau din cont.
Precum la Fabrica de trabuce Candelaria sau la Fabrica de rom Bacoy.
Un comentariu pentru articolul „Cînd Che Guevara e rentabil în dolari”