Cînd cititorii mă mustrau că nu știu să mă îmbrac

Momente și evenimentele comentate de mine. O scrisoare primită de la o persoană ce se pretinde admiratoare de-a mea m-a făcut să semnez în Evenimentul zilei din 26 martie 1994 comentariul „O scrisoare dezarmantă”. Scrisoarea chiar că era dezarmantă!

Toate scrisorile care mă mustră sau mă înjură au deja un tipic. Par a fi redactate, toate, la Palatul Cotroceni. Aceasta pentru că ele îmi reproșează ceea ce impută președintele Ion Iliescu, de patru ani încoace, unei anumite părți a presei: destabilizarea țării, ireverențiozitatea față de instituțiile națiunii – principala instituție în acest sens considerîndu-se chiar domnia-sa –, elogierea Opoziției.

Am primit, însă, mai zilele trecute, o scrisoare mustrătoare care iese însă din această formulă-clișeu. Potrivit propriei mărturisiri, autoarea e profesoară. Nici n-ar fi fost nevoie de o asemenea precizare. Ipostaza de intelectual se vede din faptul că domnia-sa pune virgula acolo unde trebuie. Tonul general al epistolei lasă să se înțeleagă că e vorba de cineva care mă simpatizează. Chestiunea abordată arată însă că nu e suficient să simpatizezi pe cineva. Trebuie să-l și înțelegi. Iată ce-mi scrie expeditoarea, care e din București și semnează S. Popescu:

„Domnule Cristoiu,

Dacă ți-aș fi știut adresa de acasă, o adresam soției care, în cele ce urmează, are o mare vină.

Ești o personalitate și încă una controversată. Eu fac parte dintre persoanele care te simpatizează și îmi pare rău că ai și lipsuri, spre bucuria dușmanilor. Că, dacă te-a privit Vadim Tudor în emisiunea de duminică cu Iosif Sava, s-a bucurat nespus văzîndu-te cît erai de șleampăt. Eu te trag de urechi, fiindcă te apreciez în ceea ce privește talentul, sînt profesoară și te citesc. N-am putut să te urmăresc, atît mă enerva cum erai îmbrăcat, că îmbrăcat e mult spus, de fapt erai acoperit cu niște chestii oribile, pe care acum le poartă doar țiganii.

Vrei să fii sau chiar ești un nonconformist. Ei bine, totul are o limită. Aruncă dracului geaca aia de lucru măcar cînd ești în fața camerelor de luat vederi. Stai lîngă oameni îmbrăcați și nu-ți pui o cămașă. Cravata s-o lăsăm, că nici Adrian Păunescu nu-și pune.

Cumpără-ți un sacou, care merge la blugi, și să vii la mine să-ți tai manșeta, că de zece ani nu se mai poartă blugi îndoiți. Intră la croitorie și roagă să ți-i taie!

Mon Dieu, cred că nu te duci cu geaca aia și la recepții! Ai auzit de proverbul «Haina face pe om». Așa este.

Desigur, nu-ți zice nimeni să apari mîine la costum și papion, ca să șochezi lumea, dar treptat aruncă una-alta și vezi ce faci, că e păcat de tine.

Uite, vine primăvara, scoate un guler alb peste un pulover, ia-ți un sacou ușor pentru întîlniri și spre toamnă să nu mai vii la televiziune cum ai venit, ce dracu!, așa e lipsă de respect față de telespectatori.

Vrei plete? Foarte bine, te avantajează, dar mai multă grijă și aici…

Nu ai bani?

Nu mă dezamăgi, Ion Cristoiu. Ești o persoană publică, nu ai voie să faci chiar ce vrei. Pe vremea răposatului și a răposatei, nu intra nimeni la Televiziune în ținuta pe care ne-ai impus-o. Vezi, țara asta e prea înapoiată ca să înțeleagă nonconformismul și nici nu se mai poartă.“

Stimată doamnă S. Popescu. Soția, săraca, n-are nici o vină pentru că eu apar la televiziune cu geacă de blugi și nu la costum, cum m-ați dori dumneavoastră. Oricît ar insista, tot n-ar reuși să mă convingă s-o fac. Și dintr-un motiv foarte simplu. Costumul, cămașa albă, cravata respiră o anume solemnitate. Or eu, dacă urăsc ceva, atunci acel ceva e solemnitatea. Prinzîndu-te în ea, ești obligat să fii țeapăn, rigid. Or, de la a fi țeapăn pînă la a fi ridicol nu e decît un pas. Ați văzut, de exemplu, prin comedii, că atunci cînd li se trîntește o farfurie în nas, personajele sînt cu atît mai caraghioase, cu cît sînt mai solemn îmbrăcate. Ca personalitate controversată, cum spuneți dumneavoastră, sînt uneori obligat să facă față unor polemici ivite pe neașteptate. Ținuta lipsită de fast îmi dă posibilitatea să replic imediat. Bine îmbrăcat, m-aș simți ca un cavaler într-o armură medievală. Adică împiedicat și, prin aceasta, ridicol. Regret că dumneavoastră, deși o simpatizantă a mea, n-ați înțeles acest lucru. Sper, totuși, ca aceste lucruri să vă fi convins. Al dumneavoastră, cel care va umbla mereu în blugi.