Cînd comuniştii erau vînaţi chiar de comunişti!

În august 2011, folosind aniversarea a două decenii de la Puciul de la Moscova, am publicat acest text:
S-au împlinit în aceste zile 20 de ani de la ceea ce istoria consemnează drept Lovitura de stat de la Moscova, atribuită și azi unor lideri militari și KGB de paie, deși, în realitate, ea n-a fost altceva decît o genială diversiune a lui Boris Elțîn, pusă la cale cu adevărații lideri ai Armatei și ai Serviciilor secrete.

Dosarul ultimului număr al revistei Historia se ocupă pe larg de acest moment deplîns de unii drept prăbușirea URSS, lăudat de alții drept salvarea Măreței Rusii.
Nu știu cum s-a făcut, dar cînd s-a alcătuit sumarul am uitat să propun un document important pentru înțelegerea evenimentelor din 19-21 august 1991:
Memoriile lui Petru Lucinschi, Ultimele zile ale URSS, apărute în 1998 la editura Evenimentul Românesc.

Zic, nu știu cum s-a făcut, deoarece aveam motive serioase să-mi amintesc de existența acestui volum:
Fusese tipărit la o editură căreia îi eram director și unul dintre acționari.
Mai mult, îl îngrijisem ca redactor, îi scrisesem prefața și-l prezentasem la lansare.
Cum niciodată nu-i prea tîrziu cînd vine vorba de un document interesant, mă grăbesc să semnalez cititorilor volumul lui Petru Lucinschi, deși aniversarea Loviturii de stat a trecut.

Viforul rusesc din vara lui 1991 l-a surprins pe Petru Lucinschi în ipostaza de secretar al CC al PCUS. Memoriile dedicate de alții dramaticului eveniment se referă, de regulă, la întîmplările de la nivelul statului sovietic. Ultimele zile ale URSS ne dezvăluie însă ce s-a petrecut la un alt nivel, de aceeaşi importanţă:
Cel al conducerii PCUS.

Ca fost secretar şi membru al Biroului Politic al CC al PCUS în anul de graţie 1991, Petru Lucinschi ne spune despre faptele mari şi mici din interiorul echipei care s-a străduit în chip dramatic să stăvilească procesul care a uluit întreaga Planetă:
Prăbuşirea în cîteva zile a formaţiunii care fusese, timp de cîteva decenii, coloana vertebrală a unei mari ţări.

De o valoare documentară deosebită ni se par paginile consacrate de autor orelor care au urmat deciziei lui Boris Elţîn de interzicere a partidului comunist pe teritoriul Federaţiei Ruse, decizie care a beneficiat de aprobarea celui ce fusese pînă atunci liderul acestui partid, Mihail Gorbaciov. Despre părăsirea în grabă a sediului CC de către activiştii comunişti în urma ultimatului dat de Boris Elţîn. Despre hărţuirea unor oameni care n-aveau altă vină decît aceea că, ţinînd cont de exigenţele vremii, dăduseră milioanelor de ruşi dreptul de a nu le mai fi teamă să-şi spună gîndurile cu voce tare. Despre sechestrarea arhivelor, conturilor bancare şi corespondenţei curente a conduceriii PCUS.

Crudă ironie a sorţii!
Prigonitorii liderilor comunişti nu erau nici neamurile ţarului împuşcat de bolşevici, nici aristocraţii alungaţi de Lenin şi Stalin în exil, departe de ţara lor, nici americanii, adversari ai ruşilor pe parcursul anilor de Război rece. Hăitaşii nu erau alţii decît oamenii lui Boris Elîn. Cei care, pînă mai ieri, fuseseră ditamai fruntaşii Partidului Comunist. Sub privirile indiferente ale lui Mihail Gorbaciov care, demisionînd din funcţia de secretar general al PCUS, după „Puciul din august”, se considera, în ipostaza de şef al statului, pus la adăpost de orice pericol, comuniştii erau vînaţi chiar de comunişti! Şi asta pentru că aceştia din urmă deveniseră peste noapte, uitînd funcţiile deţinute pînă atunci, anticomunişti înverşunaţi. E drept – aşa cum pătrunzător sesizează Petru Lucinschi –, deşi se autointitulau democraţi, adversari ai totalitarismului comunist, ei procedau cu foştii lor colegi de partid în cel mai pur stil bolşevic.

Sfidînd Constituţia, care dădea unui om, chiar dacă acesta refuzase oportunista schimbare la faţă, dreptul să-şi exercite mai departe, liber, credinţa politică.
Actuala democrație de florile mărului din Rusia își are originea, poate, în felul în care au fost tratați comuniștii chiar de comuniști în zilele care au urmat Puciului din august 1991.