Cînd deșteptăciunea e o valoare

Notă. În satul lui Marin Preda, deşteptăciunea e o valoare. Fraţii Ciobanu din Deșfășurarea se supără pe Ilie Barbu cînd acesta se crede mai deştept ca ei.

*

Iluzie. Libertatea cuvîntului e marea amăgire a intelectualului de către democrație. Cuvîntul a fost şi va fi neputincios înaintea Faptei. Numai în rare cazuri (vezi presa din timpul Revoluției franceze) cuvîntul devine Faptă şi poate duce pe cineva la eșafod. În rest, o mare amăgire – critica Puterii, aşa numita îndoială a intelectualilor – pe care un guvern cu simţul umorului ar trebui s-o tolereze, căci ea aparţine acelor beţii ale jocului cum sînt luptele de cocoşi sau meciurile de box. Libertatea cuvîntului e o supapă extraordinară pentru o categorie de oameni – intelectualii – care-şi fac o problemă de viaţă şi de moarte din a avea opinii personale, critice și polemice – faţă de Puterea de la un moment dat, vechea iluzie – ironizată de Marx – că, interpretînd lumea, o şi transformi.

*

Împreună cu o altă carte, „Creanga de aur”, „Ostrovul lupilor” e semnul unei cotituri în creaţia sadoveniană. Efectele sale în opera marelui scriitor sadoveniană le putem bănui numai. Instaurarea regimului comunist pune capăt acestei noi orientări, poate cea mai depărtată de interesele realismului socialist. Că doar n-om crede că realismul socialist ar fi admis vreodată fatalismul sadovenian din noua etapă a creației sale? S-ar putea explica o asemenea cotitură prin accidentele sufleteşti ale acestei perioade, accidente care, prin brutalitatea lor, par să fi tulburat din temelii faimoasa seninătate sadoveniană, simţită şi într-o operă care nu suferă decît lunecările de leneşe fluvii. Sigură este această cotitură ca un spor de adîncime a creaţiei sadoveniene. Ochiul fatalist, care se plimba şi asupra lumii din alte romane, devine tot mai depărtat, tot mai urcat în cer și mai ales tot mai nepăsător. Dincolo de întîmplări se întreţes iţele legii fatale, astfel că întîlnirea asasinului cu victima sa e scrisă în literele tainice ale naturii. Împotriva legii fatale nu se poate lupta. O poţi doar cunoaşte, dacă ai însuşirea răsucirii în tine însuţi, către semne ascunse în adîncimile sufleteşti. Dar asta nu înseamnă împotrivire, ci, ce mult a cunoaşte mai devreme cu o clipă lovitura care te va trece în fum şi uitare. Ca şi în „Creanga de aur” în „Ostrovul lupilor” sporeşte numărul pildelor, al cuvintelor tăinuitoare de tîlcuri. De altfel, nu e altceva decît sporirea anumitor semne întîlnite şi la cărţile anterioare.

*

Sentiment. Încă o dată mă conving de importanţa memoriei într-o călătorie. Căci, aş îndrăzni să spun, eu vin spre un loc al Lumii încărcat de o sumă de aşteptări. Sosit acolo, nu fac decît să-mi descarc acest potenţial de impresii acumulate în mine. Lacul, peisajul, tabla care anunţă unde mă aflu, sînt tot atîtea puncte care declanşează memoria afectivă. Ca şi în iubirile lui Stendhal, esenţială într-o călătorie e ceea ce atribuim noi locului respectiv. Astfel îmi explic dezamăgirea care mă încearcă în acest spaţiu german în care am intrat de cîteva ore. Despre Germania n-am nimic să spun. Vin spre ea fără nici o aşteptare, fără nici un gînd potenţial, e pur şi simplu o ţară oarecare. Poate în alte locuri aş fi încercat sentimente diferite. Despre Rusia, de pildă, ştiu o sumedenie de lucruri, sau despre Spania, abia aştept să le trăiesc, dar despre Germania n-am nici o trăire. Istoria ei, spre deosebire de a Franţei, nu m-a emoţionat, nici un eveniment n-a devenit simbol pentru istoria dramatică a omenirii. Literatura ei, spre deosebire de a Rusiei, o cunosc foarte puţin, ideile generale de prin romanele nemţeşti sînt greu de digerat, iar viaţa scriitorilor e prea burgheză ca să-mi potolesc în ea nevoia mea de romantism. Industria ei, spre deosebire de cea a Americii, n-are nimic spectaculos, totul se desfăşoară cu socoteală, ca şi iubirea, pe care o bănuiesc învîrtindu-se în jurul spaimei de a nu face copii.
E, aşa cum bănuiam, o călătorie care nu mă atrage cu nimic.