Cînd directorul SRI, Virgil Măgureanu, căzuse cu tronc gazetarilor

Momente și evenimente comentate de mine. Indiscutabil, Virgil Măgureanu a fost cel mai interesant director SRI din postdecembrism. Personalitate complexă, depășind cu mult condiția de director politic al SRI, Virgil Măgureanu a cultivat ca nimeni altul relația cu presa. Despre rezultatele acestei cultivări am scris în Evenimentul zilei din 2 aprilie 199, editorialul intitulat:

Virgil Măgureanu a reușit să sucească mințile jurnaliștilor

Scriu acum, la cîteva zile bune după, despre conferința de presă a lui Virgil Măgureanu, dintr-un motiv foarte simplu. Am fost uimit să constat, citind presa consacrată acestui eveniment, că directorul SRI a căzut cu tronc gazetarilor. Cu puternicii zilei presa e îndeobște extrem de severă. Excepție făcînd cei care mănîncă o pîine din lustruirea zilnică a guvernului și președinției, toți gazetarii sînt într-o pîndă continuă față de demnitari. Cum greșește unul, cum e și luat la întrebări, ciufulit și tăvălit amarnic prin cerneala tipografică. De aceea, puține sînt conferințele de presă ale demnitarilor care să nu fie comentate a doua zi, în mai toate jurnalele, cu acrime și suspiciune. Raportînd această stare de lucruri la felul în care a fost primită conferința de presă a lui Virgil Măgureanu, am putea spune că directorul SRI e un caz aparte între mai-marii clipei.

Întîlnirea cu jurnaliștii s-a bucurat nu de ostilitate, ci de o nețărmurită iubire. Nu numai din partea gazetărițelor, gata oricînd să dea drumul impulsului de moment, dar și din partea gazetarilor, îndeobște mai prudenți cînd e vorba de a-și trăda sentimentele. Un jurnal scria că profesorul Virgil Măgureanu a dat o lecție. Un altul desprindea din discursul directorului SRI afirmația, nu lipsită de o anume poezie, că serviciile secrete nu sînt iubite nicăieri în lume. Acest ciclon de simpatie evidentă pare cu atît mai ciudat cu cît, cel puțin teoretic, presa ar fi trebuit să fie furioasă pe Virgil Măgureanu. Nu de alta, dar conferința de presă a acestuia nu a adus dezvăluirile senzaționale pentru care peste 200 de jurnaliști și-au lăsat treburile baltă și au dat buzna să-l audă și să-l pipăie cu privirile pe directorul SRI. Intrigat de această primire, m-am întrebat ce s-o fi petrecut la răsunătoarea conferință de presă. I-a drogat Virgil Măgureanu pe distinșii domni gazetari? I-a amețit cu totul vorbind întruna preț de trei ore? Cum n-am participat la întîlnirea cu pricina, nu m-am putut pronunța pînă nu mi-am găsit timp să ascult înregistrarea conferinței. Era singura posibilitate, chiar dacă nu întru totul perfectă, de a mă apropia de adevărul celor întîmplate.

Simpla lectură a relatărilor din ziare sau chiar a reproducerilor nu mi se părea suficientă. Ascultînd banda magnetică, mi-am dat seama cît am pierdut neducîndu-mă la conferința de presă. Neobișnuita primire făcută de jurnaliști acestui eveniment nu poate fi explicată dacă nu-l auzi pe directorul SRI. Pentru că numai ascultîndu-i vocea realizezi că el a venit la această întîlnire decis să sucească mințile jurnaliștilor prezenți. Lucru care, judecînd după comentariile și relatările de a doua zi, i-a reușit pe deplin. Ce mijloc a aruncat în joc, în acest sens, Virgil Măgureanu? Unul simplu, de o simplitate dezarmantă: falsa umilință. Cu acest mijloc a reușit directorul SRI să-i dea gata pe toți parlamentarii, inclusiv pe cei din opoziție, la celebra ședință pentru reconfirmarea sa pe post. Cum funcționează falsa umilință a lui Virgil Măgureanu? Pentru a ne da mai bine seama, să luăm un exemplu. Numeroase întrebări puse de jurnaliști au fost agresive, vizibil ostile chiar. S-a manifestat aici prostul obicei al gazetarilor români de a folosi dreptul de a întreba un demnitar în cadrul unei conferințe de presă nu pentru a afla ceva, ci pentru a-și da cu părerea despre respectivul demnitar. Obicei care trădează, de altfel, o slăbiciune fundamentală a jurnaliștilor noștri, mai mari sau mai mici: orgoliul ieftin. Un altul în locul lui Virgil Măgureanu, Ion Iliescu, de exemplu, sau Nicolae Văcăroiu, sau Adrian Năstase, ar fi răspuns, la rîndu-i, agresiv. Ceea ce ar fi adus, a doua zi, în presă comentarii și relatări mușcătoare. Virgil Măgureanu n-a comis această greșeală. Primejdios psiholog el și-a dat seama că trebuie să facă totul pentru a răsfăța orgoliul gazetarului român. De aici dulceața cu care a răspuns tuturor întrebărilor, chiar și celor agresive. De aici, viclenia de a începe fiecare răspuns prin a i se adresa direct și politicos, invocîndu-i numele, celui care a pus întrebarea. Ce poate mîngîia mai tare orgoliul unui jurnalist decît că interlocutorul îi știe numele?! De aici străduința lui Virgil Măgureanu de a-l convinge pe fiecare că întrebarea sa e cum nu se poate mai deșteaptă. Ba, mai mult, că ea e atît de nimerită, atît de exactă, încît el, Virgil Măgureanu nu poate rămîne decît vădit impresionat de competența jurnalistului respectiv în materie de SRI.
Succesul zdrobitor al acestei comedii jucate de directorul SRI nu poate avea decît una din două explicații: ori noi, jurnaliștii, sîntem prea proști, ori Virgil Măgureanu e prea deștept.