Cînd Eroii devin Călăi. Și invers

Veselul Hrușciov. Corectîndu-mi un eseu despre Ceaușescu, ajung din nou la paragraful despre zburdălniciile lui Hrușciov, nimerit pe meleaguri românești. Și îndreptînd un an bătut aiurea, mă gîndesc: Se simțea nevoia ca după Stalin să vină la manetele kremlineze un personaj situat ca stil la polul opus.

Stalin se definea prin rețineri evidente în a ieși în public. Hrușciov era mort să se dea în spectacol de operetă politică. Stalin era serios, posomorît și, prin asta, înfricoșător în lapidaritate a mișcărilor sale. Hrușciov era vesel, năstrușnic, gălăgios, pitoresc și, prin asta, mai puțin înfricoșător.

Același mecanism și-a spus cuvîntul și în succesiunea de după decembrie 1989. Ion Iliescu era opusul lui Nicolae Ceaușescu. Petre Roman contrasta răsunător cu Constantin Dăscălescu.
Excelentă dovadă că orice schimbare de regim începe cu o schimbare radicală de imagine.
Din nefericire, nu de puține ori schimbarea de imagine ascunde perpetuarea în realitate a politicii anterioare.

*

Spioni. În al său Dicționar alfabetic, intitulat Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică, Mihai Pelin se ocupă și de cei prinși, condamnați la moarte și executați între 1941-1944 de regimul Antonescu, ca fiind spioni sovietici sau, cel puțin, trădători.

La început, parcurg cu atenție fiecare caz, înfățișat succint de autor. Mai apoi îmi dau seama că e pură pierdere de timp. Numărul celor executați e destul de însemnat. Cred că se apropie de o sută. Textele sunt însă cam aceleași, apropiindu-se de șablon, cum, de altfel, a fost și viața celor prinși și condamnați.

Iată un exemplu:

„Andrei Mălai. Născut la 1 august 1917, în Basarabia. Fiul lui Alexandru și al Dariei. Condamnat la moarte și executat pentru acte de trădare în favoarea Uniunii Sovietice în perioada participării României la campania din Răsărit. A întîmpinat cu ostilitate trupele românești care eliberau ținutul dintre Nistru și Prut“.

Sărăcia datelor biografice izvorăște din sursele de documentare aflate la dispoziția lui Mihai Pelin: Arhivele SRI. Textele sunt, cum spuneam, întrucîtva identice. Micile diferențe țin de numele spionului (unii sunt români, alții ruși), de locul de unde a fost trimis (din URSS sau din Basarabia), de misiunea asumată (de spion, de diversionist, de sabotor). Numărul celor condamnați la moarte și executați pentru trădare sau spionaj pe frontul de Est își găsește egalul doar în numărul celor arestați și condamnați (unii la regim de temniță grea, la fel de exterminator ca și plutonul de execuție) după 23 august 1944, sub acuzația de crime de război.

Iată un exemplu:

„Gheorghe IONESCU. Născut la 25 decembrie 1888, la Brăila. Fiul lui Toma și al Ioanei. Fost comisar de poliție, arestat la 9 septembrie 1948 și condamnat pentru crime de război comise pe teritoriul Basarabiei eliberate de sub ocupația sovietică în anii campaniei din Răsărit. A decedat la 5 noiembrie 1951, în Penitenciarul Făgăraș, în timpul executării pedepsei“.

Nu știm ce va fi făcut concret Gheorghe Ionescu pe „teritoriul Basarabiei eliberate“. Ca atare, n-avem cum spune că l-a prins sau condamnat pe Andrei Mălai. Sigur e însă că a aparținut structurilor de represiune ale regimului Antonescu. Relația dintre membrii structurilor de represiune și cei acuzați de trădare, sabotaj sau spionaj a fost una tipică. Membrii structurilor de represiune îi vînau pe spioni și trădători.

Asta în timpul Războiului din Est. După 23 august 1944, primii au fost, la rîndul lor, vînați. Nu-i exclus ca spionii și trădătorii care scăpaseră cu viață, deveniți eroi ai luptei împotriva ocupantului fascist, ajunseseră în Poliție, Siguranță, mai întîi, și în Miliție și Securitate, mai apoi. Răsturnări cu adevărat senzaționale se înregistrează însă în planul imaginii publice a celor două categorii. Pană la 23 august 1944, cei prinși și condamnați la moarte erau spioni și trădători. Nu meritau nici măcar o cruce pe mormînt. Cei care ii vînaseră și îi condamnaseră erau Eroi. Eroii Neamului romanesc, ai Războiului Sfînt, ai Cruciadei împotriva bolșevismului. După 23 august 1944, spionii și trădătorii au devenit Eroi. Eroii luptei împotriva fascismului. Eroii antonescieni au devenit, la rîndu-le dușmani ai poporului, călăi ai clasei muncitoare, criminali de război.

După venirea lui Ceaușescu la Putere, dată fiind antipatia față de ruși, nici despre spioni, nici despre eroi nu s-a mai spus un cuvînt. Am intrat în stand by din punctul de vedere al imaginii publice. Prăbușirea comunismului a dus de îndată la o nouă răsturnare de roluri. Spionii și trădătorii s-au întors la condiția lor inițială. După ce au fost, timp de 50 de ani, călăi, comisarii de Poliție, agenții Siguranței, jandarmii au redevenit Eroi. Pentru suferințele îndurate în închisorile comuniste au fost proclamați martiri. Pentru a ajunge la pușcărie și mai apoi, la anchetă și condamnare, a fost nevoie de milițieni, ofițeri de Securitate. Timp de 50 de ani, toți aceștia au trecut drept Eroi ai luptei împotriva dușmanului de clasă, pentru apărarea cuceririlor revoluționare. După 1989 au devenit Criminali, Ticăloși Călăi, instrumente ale opresiunii și spionii și polițiștii din Războiu Sfînt sunt de mult oale și ulcele La fel și deținuții din închisorii comuniste și anchetatorii și gardienii. E singurul lucru sigur constant. Restul e schimbare.

*

Caragiale și românismul. De la Berlin, Caragiale duce o corespondență bogată cu Alceu Urechia. Epistola din 25 iulie 1905 ia în dezbatere prăpastia de civilizație dintre Ardeal și celelalte d ouă provincii, Muntenia, mai ales. Totul pornește de la mărturisirea lui A. Urechia că iubește Brașovul:

„Cum să nu știu, dragă Domnule, mă rog frumos, că iubești Brașovul și toate cele să le știi, ungurești și românești din Ardeal? Fără să-mi fi spus, știam și anume de ce‘‘.

Ardealul se despărțea de România lui 1905, nu doar prin Carpați, dar și prin graniță. Prăpastia dintre cele două spații întruchipa prăpastia dintre Europa și Balcani, dintre Civilizație și Iarmaroc:

„În Ardeal ajung picioarele încălțate ale corpului european; la București și Ploiești etc. Stă, plin de paraziți, sîngerat de scărpinătură, dar frizat – la parisienne, corpul trupului bulgaro-țigănesc e a mai infectă și mai dezgustătoare parte a acestui bastard și ignobil tip oriental. Și sunt convins că ai iubi și tu, cu atît mai mult, Germania, fruntea corpului care a ajuns cu picioarele pînă-n Carpați, și, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece încă de mult măcar pînă-n Balcani“.

Indiscutabil, lui Caragiale îi place în Germania, văzută ca un model de civilizație occidentală, net superioară civilizației dîmbovițene. Printre argumentele invocate se numără și unul care trădează natura lirică a celui etichetat drept cinic:

 „Știu că mai iubești florile, pe care eu nu le prea făceam haz. Află că acuma le iubesc și eu: m-au corupt nemții“.