Cînd, înfrînți, nemții curăță cizmele rușilor

Spune-mi, Fidel, cum îmi spune toată lumea

Pe 20 martie 1987, săptămînalul uruguayan El Popular publică un amplu interviu luat lui Fidel Castro de Angel Maria Luna, pentru postul tv Chanel 10, în hotarele programului Prioritatea. La vremea respectivă, Angel Maria Luna e unul dintre cei mai mari ziariști latino-americani. Lucra de mulți ani la Canal 10, iar emisiunea sa de interviuri avea faimă continentală. Cu toate acestea interviul stă sub semnul unui entuziasm față de interlocutor mai puțin obișnuit la un gazetar ce se apropie de 50 de ani.

Introducerea lasă impresia că Angel Maria Luna a trăit, în fine, momentul de destin al vieții sale:

„După cum se știe deja, în seara asta vom continua programul «Prioritatea» cu interviul pe care l-am avut cu comandantul Fidel Castro în Havana.
Am avut deja interviuri cu Felipe Gonzalez, Daniel Ortega, Jose Napoleon Duarte și Vinicio Cerezo. De peste un an încercăm să obținem un interviu cu acest om, deoarece noi știm că dincolo de punctele de vedere similare sau diferite, el are o influență substanțială asupra evenimentelor politice ale secolului.

Trebuie să mulțumim public și să oferim recunoașterea noastră ministrului de Externe Enrique Iglesias, pentru că nu am fi reușit să ne atingem obiectivul fără ajutorul său.
Nu este ușor să-l intervievezi pe Fidel Castro. Nu numai datorită personalității sale dar și din cauza circumstanțelor care au marcat înregistrarea acestui interviu.

Într-un mod complet neașteptat ni s-a spus la un moment dat, după recepția oferită delegației uruguayene de politicieni și businessmeni, că urma să luăm interviul. Era într-un moment în care nu aveam echipamentul tehnic necesar pentru a ne face jobul. Prin urmare, trebuie să lăudăm efortul și inteligența lui Jorge Rodriguez, cameramanul nostru, pentru că fără cooperarea sa, ar fi fost imposibil de realizat acest interviu, care trebuia făcut în acel moment sau deloc.

Veți avea ocazia să fiți cu noi împărtășind privilegiul acestui interviu acordat de Fidel Castro «Priorității». Castro este omul care monopolizează pozițiile de conducere ale țării sale. El este figura de top a Partidului Comunist, comandantul șef al Armatei și președintele Consiliului de stat și de miniștri, dintr-o Cubă pe care nimeni nu îndrăznește să o conceapă fără prezența lui.”

Însuflețit de acest entuziasm debordant, ziaristul îl întreabă pe Fidel Castro:
– Domnule, cum ați vrea să mă adresez dumneavoastră? Comandante? Președinte? Doctor?

Răspunsul lui Castro:
– Spune-mi Fidel, cum îmi spune toată lumea! 

*

Atmosfera Germaniei înfrînte

Ilya Ehrenburg e unul dintre ziariștii, dintre marii ziariști, am spune, care au acoperit (ca să folosim un termen din presa de astăzi) Procesul de la Nurenberg. Reportajele sale publicate la vremea respectivă în presa sovietică au fost strînse ulterior în volumul Drumurile Europei, apărut în variantă românească la Editura Cartea Rusă, în 1947, editată, evident, de Asociația Română pentru Strîngerea Legăturilor cu URSS ( ARLUS). Despre Proces Ilya Ehrenburg va scrie mai tîrziu și mai puțin jurnalistic în memoriile sale de referință, Oameni, ani, viață. În timp ce gazetarii străini au stat la castelul Faber, Ilya Ehrenburg a preferat Grand Hotel, din fața Gării din Nurenberg. Din reportaj rețin printre altele amănunte despre atmosfera Germaniei înfrînte:

„Cetitorul amator de exotic va găsi la Nuerenberg destule ciudățenii. Locuiesc la hotelul «Grand Hotel»; stau aici ziariști de toate limbile, experți judiciari, ofițeri americani. Seara, clienții eterogeni ai hotelului beau la bar cocktailuri, iar în fața lor fete pe jumătate goale cîntă, cu pronunțat accent german, romanțe englezești și diferiți «arieni» execută dansuri de negri. Hotelul e «chic» ca înfățișare; dar îi lipsește acoperișul, scările sînt pline de dărîmături și urcarea la etajele de sus este legată de o adevărată echilibristică. Nuerenbergul nu există; tramvaiele circulă printre ruine, iar în puținele prăvălii se vînd diferite «suvenire». Locuitorii se prefac că nu-i interesează procesul; cu toate acestea, procurorul a refuzat să comunice apărării sosirea în oraș a martorilor acuzării, pe motivul că Nuerenbergul este un cuib al fascismului. Sub dărîmături sînt mulți șobolani, iar printre șobolani mai sînt și «vîrcolaci». În sala de judecată există un utilaj splendid, iar pe culoarele lungi e moloz și ger.

Nu știu de ce vor fi ales hitleriștii, la momentul oportun, în mod special Nuerenbergul: aici își organizau congresele, aici făceau defilări de roboți cu arme automate care au bătătorit apoi Europa. Unii spun că în această alegere a reședinței lor s-a manifestat predilecția fasciștilor pentru Evul Mediu, că ei ar fi vrut să lege campaniile lor cu trecutul Germaniei; alții afirmă că Nuerenbergul era un nod important de cale ferată și avea o mulțime de hoteluri confortabile… Poate că i-a fermecat altceva pe fasciști: Nuerenbergul avea un muzeu al torturilor medievale, orașul acesta fusese pe vremuri renumit prin călăii lui. (…)

Alegînd Nuerenbergul sau, mai bine zis, ceea ce fusese odată Nuerenberg, ca sediu pentru Tribunalul Internațional, Națiunile Unite și-au arătat hotărîrea de a-i judeca pe nemernici acolo unde își pregătiseră fărădelegile.

Acum cîțiva ani Hitler declarase: «De acum încolo vor purta arme numai Germanii, iar nu Rușii, Cehii sau Polonezii». În fața clădirii Tribunalului stau de gardă ostași din garda rusă. Și ce face acum «poporul de stăpîni» printre ruinele Nuerenbergului? Servesc cafeaua, curăță cismele, văruesc pereții tribunalului (căci este mai ușor să cureți niște pereți decît să ieși cu fața curată în ochii lumii). ”