Cînd își poate bate nevasta bărbatul de tip nou

Scînteia avea să organizeze o amplă discuţie, în cîteva numere consecutive, cu trimitere de la pagina întîi, pe tema dacă un bărbat de tip nou, cu o conştiinţă înaintată, are voie sau nu să-şi bată nevasta.

Se primiră scrisori din toată ţara, publicate de ziar la loc de cinste, împreună cu ample reproduceri în facsimil. Asta pentru a dovedi, graţie greşelilor de gramatică evidente, că scrisorile aparţineau ţăranilor săraci şi nu chiaburilor, zişi şi lipitorile satului. Unii însă ţinură morţiş să se prezinte personal la redacţie cu punctul lor de vedere. Stîrni mare emoţie chiar şi la nivel de conducere Vasile Bebeangă din Şimleul Silvanei, îmbrăcat într-un cojoc întors pe dos, sprijinindu-şi trupul masiv într-o bîtă înflorită artistic, venit pe jos pînă la Bucureşti.

Cioban sărac, acesta refuzase maşina redacţiei, venită să-l ia.

– Vreau să văd cu ochii mei măreţele realizări ale socialismului, motivase el.

Şi, într-adevăr, văzuse atăt de multe măreţe realizări încît, ajuns la Bucureşti, redacţia trebui să-i cumpere ochelari.

Ion Pelicaş din Pîţîligeni, unul dintre ţăranii săraci abonaţi la Scînteia şi la alte ziare progresiste, nu-şi mai găsi liniştea de cum citi invitaţia adresată tuturor oamenilor muncii din ţară să-şi spună opinia.

Abia aşteptă să se facă noapte ca să se apuce de lucru, deoarece, după cum aflase el la cursurile de alfabetizare, marele poet al poporului muncitor, Mihai Eminescu, scria noaptea.

Începu să trudească pe la nouă seara, după ce toţi ai casei se culcaseră, la lampa cu gaz, afumată, pentru că fitilul nu era curăţat. În spatele lui, sforăia nevasta, un puradel se dezvelea şi bodogănea prin somn, iar afară, pe fereastră, se vedeau nucii din ogradă, cu frunzele argintate de lună. Luptîndu-se cu peniţa boantă, cu cerneala în care căzuse o muscă şi, mai ales, cu pofta de a bea o carafă de rachiu, dădu gata, pe la patru dimineaţa, unei opinii întinse pe şaisprezece coli de hîrtie, luate cu şaisprezece plicuri, deoarece, în sat nefiind autori de romane sau de nuvele, la Cooperativă se găseau coli doar pentru scrisori. Doar o coală la un plic, presupunîndu-se că ajungea, dacă nu era chiar prea mult, pentru o scrisoare.

Cînd termină, îl durea mîna, ca şi cum ar fi tăiat la vie toată ziua cu o foarfecă boantă, şi o amorţeală dulce îl stăpînea din cap pînă în picioare.

În cele şaisprezece coli, trimise recomandat şi cu confirmare de primire, Ion Pelicaş îşi relata cu lux de amănunte viaţa grea dusă de el şi ceilalţi ţărani săraci din sat sub regimul burghezo-moşieresc, războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice, în care fusese tîrît, asemenea întregului popor, istoricele realizări din ultimii ani, care schimbaseră din temelii viaţa satului, măreţele succese obţinute de colectiviştii din comună, sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid.

În ce priveşte problema extrem de importantă pusă în discuţie de „ziarul nostru cel mai iubit”, Scînteia, „dovedind încă o dată distanţa de la cer la pămînt dintre presa nouă şi cea de pe vremuri”, el era categoric: nevasta trebuie bătută!

Că dacă n-o baţi, îşi ia lumea în cap, şi într-o casă trebuie să cînte cocoşul, nu găina.