cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Cînd jurnaliştii se înjură între de dragul Boierilor din politică

„Personalul de corvezi literare al Societăţii se mişcase acum vreo trei săptămîni şi, intrînd cu găleţile pline în şedinţă, le-a vărsat în capul preşedintelui. Sala fiind pardosită cu parchet lustruit şi biblioteca ocupată de cărţile unor foşti confraţi europeni, obişnuiţi cu oravuri în stil indirect, estetică grajdului şi bucătăriei a supărat.” (T. Arghezi, Un epilog, în Facla, 27 februarie 1930)

Pe 29 noiembrie 1928, Guvernul PNŢ Iuliu Maniu îl numeşte pe Liviu Rebreanu director al Teatrului Naţional, iar pe 23 ianuarie 1930, director al Direcţiei Educaţiei Poporului din Ministerul Artelor. Rămăsese şi preşedinte al SSR. Împotriva acestor numiri se dezlănţuie o campanie de presă devastatoare, condusă de Nichifor Crainic, pentru că revista Gîndirea ceruse, fără să obţină, trei sferturi din subvenţiile Direcţiei.

În 27 februarie 1930, marele prozator mărturisea în Jurnal:
„Scandalurile se ţin lanţ. Campania contra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, cîţiva scriitori şi ziarele opoziţiei. Sînt azi cel mai atacat om din România. Atacuri murdare care atentează mreu la cinstea mea, la descalificarea mea. E vădit că se caută pur şi simplu scoaterea mea din viaţa publică, adică din viaţa socială şi politică. Atacul început la S.S.R. caută să fie continuat spre a mă debarca de la «Educaţia Poporului». Mi se pare că sînt şi cel mai duşmănit scriitor de azi. Acestea sînt reversele gloriei!”

Învins, pe 19 noiembrie 1930, Liviu Rebreanu va renunţa la conducerea Direcţiei, pentru a se consacra scrisului.
Tudor Arghezi şi-a făcut un steag de luptă din promovarea scriitorului în fruntea statului.
Parvenirea lui Octavian Goga la funcţia de ministru i-a scos strigăte de jubilaţie tipărite.
Asta ar putea explica intervenţia sa promptă şi decisă în Scandalul Liviu Rebreanu.

În apărarea lui Liviu Rebreanu, atacat pînă atunci în gloria sa de pamfletarul Arghezi, publicistul scrie şi tipăreşte patru tablete:
O revoluţie (Facla, 18 februarie 1930), Poeţii (Facla, 20 februarie 1930), Iconiţe (Avîntul, 21 februarie 1930), Un epilog (Facla, 27 februarie 1930).

Cum se întîmplă de obicei cînd Arghezi scoate spada polemicii (la tămîiat nu se pricepe!), Scandalul Rebreanu naşte mărgăritare ale pamfletului:
„Abia clădită, ca o autoritate, căreia îi mai lipsea numai ceasornicul din golul rotund, sub streaşină, al faţadei, casa direcţiei Culturii Poporului e bombardată cu gogoloaie de hîrtie de ziar. Pentru că directorul acestei noi întocmiri a fost ales în persoana domnului Liviu Rebreanu, unanim proclamat încă ieri mare romancier şi simpatizat de toată suflarea, cîteodată fetidă, a literaturii, opinia tiparului, subit răsturnată, atacă de jur-împrejur. În şuviţele de hîrtie imprimată, din care s-au confecţionat proiectilele nesîngeroase ale luptătorilor, bravi cu un camarad şi servili cu politicianul generos, se găsesc produsele de sus şi de jos ale insului iritat fără sinceritate, şi cîteodată resturile întoarse de la digestie ale unui prînz plătit în ajun de domnul Rebreanu.” (O revoluţie).

*

„S-a spus că dacă s-ar mai întoarce în veacul nostru Iisus Hristos, ucis o dată de nişte popi, reputaţi adversari ai învăţăturilor lui, el ar mai fi răstignit o dată de proprii arhierei, puşi în buget în numele creştinismului pur. De fapt, Iisus Hristos e zilnic asasinat, în toate epocile, de ţîrcovnicii bisericii, de păreţii căreia îl spînzură vopsit un portret abstract. Domnul Rădulescu-Motru era pe Calvar şi scuipa în cel osîndit să-şi poarte eşafodul în spinare şi scotea limba la el, punea surcele pe rugul lui Michel Servet, la Geneva; înnoda cu funii mîinile lui Cristofor Columb…” (Iconiţe)

*

„Atunci s-a ivit un mesager subit al intereselor superioare, în formă de înger. E niţeluş turtit în cap şi întrucîtva negricios, dar situaţia de înger l-a prins minunat. «Scumpe domnule Rebreanu, şoptiră buzele vinete şi violete. N-ai vrea să te sinucizi? Îmi dai mie prezidenţia şi scapi de grijă – şi pe urmă te scap eu şi de Direcţia Culturii. Încrede-te în mine, rămîn sluga dumitale, dă-mi voie să te sărut oriunde vei, de cîte ori vrei. Aşa am tratat eu toate chestiunile mele, între patru ochi şi cordialmente. Ai văzut ce bine a ieşit cu Goldiş, cu Goga, cu Manoilescu, cu D.R. Ioaniţescu? Aş putea să-ţi exprim în comparaţii literare, cu ce seamănă gustul fiecăruia din ei. Lasă-mă să adaog limbii mele gustul dumintale. Şi, ştii, n-am să te înjur de Paştile mă-tii, vorba vine, decît a treia zi, ca după Scripturi.»” (Un epilog)

Dincolo de diamantele literare produse instantaneu de pamfletarul Arghezi, tabletele despre Scandal dau seamă de mîhnirea marelui scriitor faţă de ceea ce el a denunţat tot timpul drept ţigănie pe post de solidaritate literară.
Scriitorii, intelectualii în general, tăbară imediat pe un camarad cînd acesta e numit într-un post.

Despre reacţia la numirea lui Liviu Rebreanu, gînditorul Tudor Arghezi scrie:
„Ziariştii erau revoltaţi că a parvenit un ziarist, scriitorii că s-a putut alege un scriitor, şi universitarii din pricină că n-a fost pus în slujba deosebită şi liberă a culturii un decan diabetic.
Ne întrebam pe timpuri ce se petrecea în Polonia de cîte ori înjghebarea unei conduceri naţionale se lichida cu o neputinţă de a mişca regatul din loc şi cu o nouă invazie de străini, din răsărit şi apus. Parcă actualmente pricepem mai bine tifosul polonez, privind ce se întîmplă între scriitori şi savanţi.” (O revoluţie)

În tableta Poeţii, Tudor Arghezi găseşte în Scandalul Rebreanu semnul unei mizerii morale în care se complac scriitorii şi, în general, condeierii români:
„E de observat, întîi, sentimentul de camaraderie special care poate împinge un scriitor să acuze alt scriitor, deopotrivă de flămînzi amîndoi şi mai ales deopotrivă de dispreţuiţi pentru precara lor situaţiune de solicitatori şi de figuranţi. Studiul e van, reflecţiunea deşartă; înţelegerea abastractă, pe deasupra contingenţelor şi în afară de stăpînii care plătesc statul şi consimt la concedii, încă nu s-a făcut, Camaradul s-a identificat cu Domnii şi nu se dă înapoi de la acţiunea care, mînjind un prieten subt anonimat, probează tema politică a clubului de unde, la figurat, purcede.” (Poeţii)

Cum se manifestă azi mîncătoria de decenii din lumea celor care scriu?
Foarte simplu.
Jurnaliştii se înjură între ei sincer, dînd curs înjurăturilor de teatru dintre Boierii din politică.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *