Cînd laudele devin un drog

Comediile shakespeariene stîrnesc, la sfîrşitul lecturii, încîntare. Tragediile, zguduire. „Timon din Atena”, însă, ne lasă nedumeriţi. Treci de finalul tipic shakespearean, în care un altul, viu, dar mai ales triumfător, proclamînd veşnică amintirea cadavrului de la picioarele sale, îndeamnă tobele să bată, şi te întrebi:
Ce Dumnezeu s-a întîmplat cu Shakespeare?

Întrebare legitimă, deoarece marele dramaturg, genial creator de personaje complexe, zguduitoare ne propune prin Timon orice: un şurub, o foaie de tablă, o piatră de kilometraj. În nici un caz însă un om. Prima parte a piesei ne înfăţişează un personaj de o bunătate vecină cu fantasmagoria. Bogat, el nu face altceva decît să arunce cu bani în dreapta şi-n stînga. Împrumută fără a mai cere înapoi, face daruri dintre cele mai costisitoare, se risipeşte în banchete. Dacă n-ar fi dintr-o operă shakespeariană, am crede că-i făurit de un scriitor al realismului socialist. Numai în literatura proletcultistă poţi întîlni, sub pretextul eroului pozitiv, astfel de întruchipări ale perfecţiunii. Ventidius, ajutat de Timon să iasă din închisoarea datornicilor, devine bogat în urma unei moşteniri neaşteptate. Cînd vrea să-i dea înapoi banii, Timon îi refuză indignat:

„Nu dragul meu Ventidius! Iubirea/ Nu mi-o jigni”.

La unul din numeroasele banchete oferite cu o generozitate stupefiantă, Timon cere caseta cu giuvaiere şi, netam-nesam, prinde a dărui nestemate cu amîndouă mîinile. Un nobil i-a lăudat calul. Timon se execută imediat:

„Îmi aduc aminte că acum cîteva zile mi-ai lăudat calul murg pe care călăream; e al tău, pentru că ţi-a plăcut.”

Se înţelege că o asemenea generozitate nu putea rămîne fără consecinţe în plan financiar. Omul se înglodează în datorii. Simţind pericolul, creditorii dau năvală. Timon nu disperă. Şi spune lui Flavius, economul:

„ Ba, oarecum, nevoia-n care-s astăzi/

Îmi prinde bine, căci îmi dă prilejul/

Să-i pun la încercare pe prieteni./

Și vei vedea că nu-mi cunoşti averea:/

Eu prin aceşti prieteni sînt bogat.”

Evident, trimişi după bani, slujitorii se întorc cu buzele umflate. Prietenii găsesc suficiente argumente pentru a nu-l servi. Un altul ar fi tras învăţăminte practice din această încercare. N-ar mai fi zvîrlit cu bani în dreapta şi-n stînga, ar fi pus capăt banchetelor şi ar fi alungat din antecameră pe toţi cei veniţi să ceară. Timon sare în partea cealaltă. Din omul de treabă, zîmbind tuturor, devine un mizantrop categoric. Pleacă din Cetate şi se închide într-o peşteră, refuzînd să mai vadă pe cineva. Orice faţă omenească îi provoacă repulsie. Mizantropia capătă formele unui boli. Flavius, slujitorul său credincios, îi avertizează pe cei întîlniţi în cale:

„Degeaba vreţi să mai vorbiţi cu Timon;/

Atît s-a sihăstrit în sine însuşi,/

Că nu-i pe lume faţă omenească/

S-o sufere în ochi./”

Ura faţă de lume e atît de mare, dar şi atît de sterilă, că eroul sfîrşeşte prin a se sinucide.
Gesturile din prima parte a piesei îşi au cauza într-o concepţie asupra lumii. Oamenii sînt eminamente buni: „Sîntem născuţi spre a face fapte bune.” Cele din a doua parte sînt expresia unei mizantropii absolute. Mai înainte Timon profesa că oamenii sînt buni. Acum, căzînd în extrema cealaltă, vede peste tot doar prefăcătorie perfidă.

Ambele ipostaze sînt neverosimile într-o tragedie shakespeareană. Timon e în prima parte prea încrezător în firea umană, pentru ca într-a doua, după ce i se dezvăluie că atmosfera din jurul lui se datora exclusiv banilor, să devină atît de fioros.

De ce a simţit marele dramaturg nevoia unui personaj atît de plat, tezist în transformarea sa neverosimilă?
Răspunsul l-ar putea da Scena 1 din Actul I. În anticamera nobilului atenian aşteaptă Poetul şi Pictorul. Aceste personaje nu fac parte din lumea lui Timon. Nu-i sînt prieteni, nu-i sînt slujitori. Sînt, în schimb, aducători de laude. Poetul vrea să-i arate o odă. Pictorul vrea să-i arate un portret. Atît poemul cît şi portretul îl cîntă.Ca om de o bunătate exemplară. Ca om deosebit de ceilalţi muritori.

Se înţelege că nici Poetul, nici Pictorul nu vor primi bani din generozitate. Vor fi răsplătiţi pentru opera lor omagială. Graţie acestui mic amănunt, aproape neobservat, descoperim mecanismul personajului. Timon nu dăruie din bunătate funciară, ci din nevoia de a i se face temenele. Cinicul Apemantus descrie astfel atmosfera de la un banchet:

„Ce talmeş-balmeş e aici!/

Ce plecăciuni! Ce dosuri bulbucate!

Nu este, oare, mult prea mare preţul/

Plătit pentru aceste ploconeli? (…)

Astfel, un prost cinstit/

Pe temenele-şi foarfecă averea.”

Timon se dă de ceasul morţii să audă că-i un om ieşit din comun prin bunătatea sa. Dacă ar fi fost Ceauşescu, ar fi vrut să i se spună că-i conducător genial, un om pentru Istorie, un sacrificat pe altarul Patriei. Am greşi crezînd că Timon e un ipocrit. Realmente, el are o generozitate ieşită din comun. Numai că la un moment dat laudele primite pentru aceasta îi devin un drog. Mai ales că le crede sincere. Pentru a-şi satisface nevoia de a uimi, Timon îşi risipeşte averea. Cei din jur, prinzîndu-i slăbiciunea, se întrec să i-o exploateze.

S-a spus că nebunia sa îşi are cauza în descoperirea că oamenii nu erau buni. Nimic mai neadevărat. Timon îşi dă seama, printr-un tipic proces de revelaţie, că elogiile celorlalţi nu erau sincere. Diatriba lui împotriva aurului, luată ca exemplu de Marx în „Manuscrisele economico-filosofice”, vizează orice temei de linguşire. Eroul e convins că generozitatea i-a adus atîtea vorbe de laudă, ba chiar şi o faimă uriaşă. Aceasta presupune credinţa că oamenii apreciază valori cum ar fi: loialitatea, cinstea, bunătatea. Ei sînt însă aşa cum îi descrie Apemantus, filosoful cinic. Aşa crede şi Shakesperare. Cel puţin din experienţele sale nefericite. Și pentru a ne avertiza că lumea e aşa cum e, marele dramaturg a dat piesei sale notele definitorii ale unui pamflet. De aici neverosimilul psihologic al personajului principal. Un pamflet însă împotriva propriilor iluzii.