Am prezentat în numărul anterior un comentariu aparte la editorialele mele din primii ani postdecembriști, cărora nu le-am acordat prea mare importanță în opera mea de scriitor și eseist, considerîndu-le fatal trecătoare, ca orice întreprindere gazatărească. Comentariul a apărut în cartea Editorialişti români, scrisă şi publicată de prestigiosul lingvist Ionel Funeriu în 1996, la Editura Angrests, Timişoara. Așa cum se vede din textul meu distinsul lingvistic supunea unei analize academice editorialul meu Văcăroiu a trecut în cinci maşini, despre premierul PSDR dintre 1992-1996. După ce-am terminat de stilizat textul pentru cristoiublog.ro, devenit curios, am vrut să văd cînd și unde am semnat eu textul considerat de Ionel Funeriu atît de savuros. Și am descoperit că e vorba de un comentariu publicat de mine în Evenimentul zilei din 1994. După lectură am socotit că el merită republicat azi, cînd mai mult ca niciodată presa noastră are nevoie de texte de citit , scrise de oameni și nu de producții ale inteligenței artificiale.
Văcăroiu a trecut în cinci mașini
O seducătoare carte a lui Georges Bortali „Mort de Stalin”, poartă drept motto versurile unui poet sovietic: „Într-o zi mergeam pe Arbat / Dumnezeu a trecut în cinci mașini”. Poetul nu e unul de mare faimă la noi. Se numește Boris Abramovici Sluțki. Totuși, el surprinde cu acuitate, o acuitate de invidiat, atmosfera de pe strada Arbat, din Moscova, la trecerea, în cinci mașini, a Dumnezeului – Stalin. Eu nu sînt poet și, cu atît mai puțin sovietic. Totuși, am avut și eu o experiență asemănătoare cu cea a lui Boris Sluțki. O experiență pe care, firește, n-o pot transcrie cu atîta măiestrie ca poetul sovietic dizident. Mergeam într-o seară pe bd. Aviatorilor. Era o atmosferă de toamnă pașnică într-o țară mai mult decît pașnică. Perechi de îndrăgostiți, mașini rulînd încolo și încoace, singuratici plimbători de cîini. Cum mergeam eu așa, deodată, la orizont, și-a făcut apariția, crescînd de la o clipă la alta, un vîrtej năprasnic. Lumini bezmetice, răpăit asurzitor de cauciucuri, strigăte, claxoane, o sirenă măcăind ca o rață de proporțiile unui taur. Brusc mi-au trecut prin cap versurile din Scrisoarea a III-a: „…vijelia ʼngrozitoare / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”. În faimosul poem eminescian, cel ce mînă în luptă „vijelia ʼngrozitoare” e Mircea. O fi înviat Mircea cel Bătrîn și merge la Casa Scînteii!, mi-am spus, văzînd cum se aruncă în lături, înfricoșate, toate mașinile de pe traseu, cum aleargă disperați, dînd din mîini și suflînd în țignale, agenții de circulație, cum se strîng unul în brațele altuia, de spaimă, îndrăgostiții de pe bănci.
Nu, nu era Mircea cel Bătrîn.
Era Nicolae Văcăroiu.
O fi Stalin! am mai apucat să zic, înainte de a fi cuprins și eu de tremurul pe care-l provoca în orice ființă vie de pe parcurs mărețul alai. Nu, nu era Stalin. Era Nicolae Văcăroiu. Ca și domnitorul din versurile lui Eminescu, el mîna însă pe bd. Aviatorilor o vijelie care călca totul în picioare. Ca și Stalin, el trecea însă în cinci mașini. Convoiul turbat a ajuns în dreptul meu. Cu mașina Poliției umplînd văzduhul de un aer sinistru. Cu o mașină antemergătoare, pe fereastra căreia, un tip, ieșit pînă la brîu, se agita spasmodic de parcă un altul dinăuntru l-ar fi strîns de testicule. Cu două mașini alergînd de o parte și de alta, a limuzinei în care se afla, fericit la gîndul că-l așteaptă acasă o partidă de table, Nicolae Văcăroiu. Sub puterea acestei mărețe apariții guvernamentale, totul încremenise în jur. Păsările se pitiseră prin copaci, rușinate la gîndul că Nicolae Văcăroiu le-ar putea vedea ciocurile. Iarba luase poziție de drepți. Frunzele dăduseră să cadă, dar renunțaseră, ca nu cumva să se interpreteze. Un șobolan a dat să iasă dintr-o gaură, dar văzînd cine trece pe șosea, a rupt-o înapoi la fugă. Îngrijorat ca nu cumva, observîndu-l, primul ministru să-l impoziteze. Totul a durat o clipă. După care, peste Aviatorilor s-a întors liniștea. Liniștea țării după doi ani de guvernare Văcăroiu. Liniștea țării stoarse de atîtea prețuri mari. Liniștea țării lehămisite de atîta politică demagogică. Liniștea țării care are impresia că trăiește un coșmar. Înainte vreme trecea așa doar Ceaușescu. Acum trec mai mulți.
Pînă la a fi numit prim ministru, acum doi ani, Nicolae Văcăroiu era un umil economist. Își curbase șira spinării în fața lui Constantin Dăscălescu. Se repetase identic în fața lui Petre Roman. A devenit apoi prim ministru. Nu pentru că era un mare bărbat de stat. Nu pentru că avea geniu sau măcar talent de economist. Nu pentru că era un bun gospodar. Pur și simplu pentru că Ion Iliescu avea nevoie de un prim ministru mediocru. Ca să nu se mai repete tărășenia cu Petre Roman. Cum de-a ajuns acest umil economist să străbată Bucureștiul într-o vijelie ca a lui Mircea cel Bătrîn. Cum a ajuns să meargă el spre casă în cinci mașini, ca Dumnezeul-Stalin?
Necunoscute sînt căile Domnului. Și ale mediocrității ajunse la putere.
Excelent articol! Subscriu si la comentariile lui Mircea de mai sus.
Referitor la cele eronat spuse în „Jurnalul video”, din 7 decembrie: in noaptea de 29/30 noiembrie 1938, lângă pădurea de la Tâncăbesti, au fost asasinați nu 13 (cum ați afirmat repetat), ci 14 legionari – C. Z. Codreanu, „Nicadorii” (trei la număr, asasini ai lui I. Gh. Duca, 1933) și „Decemviri” (10 la număr, asasini ai lui M. Stelescu, 1936); apoi, actrița pomenită nu este directoarea Teatrului Național, ci a Teatrului Evreiesc de Stat. Cititorii merită o informare riguros exactă, indiferent de subiectul pe care îl abordați.