Cînd Orologiul Istoriei bate ora exactă a unui cataclism

Note. Ironia presupune totdeauna un anume ideal. Astfel, oamenii ironici sunt urmaşii lui Adam, cel condamnat de Dumnezeu să poarte amintirea paradisului pierdut. Diferenţa dintre ideal şi real dă naştere şi altor stări sufleteşti: tristeţea, revolta, tînguirea, etc., nu numai ironiei. De ce aleg unii ironia? Răspunsul trimite la firea oamenilor ironici. Ei sînt nişte sceptici, nişte oameni care, lucizi, nu mai cred în posibilitatea ca idealul să fie atins. Singura soluţie rămâne dizolvarea realului prin acţiunea inteligenţei. Oamenii ironici sînt oamenii fără nici un Dumnezeu. Lucizi pînă la limpezimea apelor de dedesubt, ei nu mai cred în nimic. O carte despre luciditate este o carte despre ironie.

*

Satira. E. Lovinescu despre originile social-politice ale satirei:

„O societate dislocată din vechea sa aşezare şi aruncată pe povîrnişul prefacerilor vertiginoase, este fatal dezarmonică; oamenii sînt zvîrliţi în situaţii nepotrivite; între formă şi fond se sapă un contrast din care literatura îşi scoate elemente preţioase de observaţie, satira socială înfloreşte tocmai în aceste epoci de neadaptare, apoi de tranziţie, în care o lume veche a murit înainte de a se fi consolidat lumea nouă.” (Istoria civilizaţiei române moderne, Vol. II – Ed. Ancora, Bucureşti)

*

Lovitura. Lecturile mele despre Stalingrad le includ în chip obligatoriu şi pe cele despre atacarea URSS de către nemţi, în 21 iunie 1941.
Am scris de mai multe ori deopotrivă uluit şi îngîndurat, despre Loviturile pe care Istoria le ascunde în adîncuri pentru ca asemenea unui Orologiu care bate ora exactă, să le scoată brusc la suprafaţă cînd nimeni nu se aştepta.

Imaginea pasagerilor care petrec pe Titanic în timp ce icebergul se îndreaptă fatal spre vapor e deja o imagine clişeu pentru Popoarele care-şi văd de treburile lor mărunte fără a simţi că Orologiul istoric va bate ora exactă a unui cataclism.

În cazul lui 21 iunie 1941 m-a uluit, ori de cîte ori am citit ceva despre acest moment, Lovitura de trosnet în plină zi senină care a fost atacarea URSS.
Pe întinsul Rusiei, zeci de milioane de oameni îşi vedeau de-ale lor. Fericirile, tristeţile, speranţele, disperările, dramele, tragediile, bucuriile, suferinţele îşi aveau izvorul în viaţa individuală a fiecăruia. Un tînăr era pe cale să se sinucidă, pentru că iubita s-a dus cu altul. O mamă se neliniştea că odrasla fumează deja, un director de colhoz aştepta îngrijorat un control de la raion şi un deţinut politic se gîndea la raţia de a doua zi.

Tuturor acestor milioane de oameni, 21 iunie 1941 le-a crăpat catapeteasma de Destin.
Din acel moment, nimic n-a mai fost ca înainte.

Despre 21 iunie 1941 păstrez în memorie, cu acea putere dată unei amintiri de hachiţele personalităţii, imaginea desprinsă din lectura pe vremuri, în copilărie, a unor cărţi sovietice despre nişte elevi aflaţi în tabără undeva într-o pădure.

Pe 21 iunie 1941, atît ziua cît şi noaptea următoare, aud huruind în înalturi stoluri de avioane.
Erau avioane ruseşti care se ridicaseră de la sol ca să facă faţă agresiunii.
Ei însă nu ştiau asta, cum nu ştiau şi că tabăra se afla deja în teritoriul cucerit de nemţi.

Noaptea, încă neştiutori, şedeau în jurul focului şi ascultau huruitul avioanelor.
Ceva le spunea că s-a întîmplat ceva, ceva înfiorător, dar ei doar simţeau, nu ştiau.