Cînd partenerul strategic e tratat de americani ca o slugă de pe plantație

Avantajat și de slăbiciunea de a uita rapid, continui să urmăresc (din nou) sezonul 8 al serialului Homeland. L-am văzut cu ceva timp în urmă. M-am gîndit să-l revăd din perspectiva prezentelor întîmplări din Afganistan: Retragerea americanilor.

Prăbușirea unui regim ținut doar de baionetele ocupantului a stîrnit multe discuții. Dezbaterea, care ar trebui să fie de idei, e bruiată de uriașa manipulare planetară cu scopul vădit de a convinge popoarele europene să primească refugiați afgani.

Nimic nou sub soare.
Invazia refugiaților sirieni din 2015, favorizată de nemți, a fost înlesnită de un lung șir de falsuri și înscenări mediatice pentru ca europenii, ieșind de la restaurant cu scobitoarea în dinți, să vibreze de emoție că sirienii sînt măcelăriți de Criminalul Assad. Fenomenul era însă pur economic. „Bieții sirieni” aveau suficiente parale să-și plătească urcatul în barca traficanților și suficiente aspirații spre un trai în Germania.

La fel și în cazul Afganistan.
Secvențele de la Aeroport, unele regizate ca pentru proști (mame care-și aruncă bebelușii spre parașutiștii britanici, care parașutiști declară la BBC c-au plîns toată noaptea), sînt parte dintr-o manipulare la capătul căreia stă emoția necesară pentru ca micul burghez să accepte refugiați afgani pe teritoriul european. Eu însă m-am decis să revăd sezonul opt, pentru că acesta pare a fi scris și regizat în august 2021, cînd în realitate a fost difuzat în februarie 2020, înainte de semnarea Acordului. Negocierile începuseră însă cu un an și jumătate în urmă. Sezonul opt are în centru dificultățile semnării unui acord, cele mai multe provocate de chiar oamenii regimului afgan marionetă, interesați în menținerea ocupației americane, deoarece asta le îngrășa conturile. Urmărind sezonul, rămîi uluit de forța de previziune a operei de artă. Repet, serialul pare a fi fost scris în august 2021 și nu în 2018, cînd au început filmările.

În ianuarie 2019, surse din presă dezvăluiau că acțiunea se petrece în Afganistan.
Sezonul opt pleacă de la decizia președintelui american de a încheia un Acord cu Talibanii în urma căruia forțele SUA să plece din țară. Negocierile se duc la Doha și au în centru un șef taliban care vrea și el pacea. Încheierea unui Acord nu convine multora. Rușilor, în primul rînd, care au nevoie de o Americă paralizată în Afganistan, pakistanezilor, mai apoi, neliniștiți de perspectiva unei veniri la putere a unui regim acceptat de afgani. Cei mai interesați în eșecul Acordului sînt însă oamenii regimului marionetă, precum generalul Abdul Qadir Gʼulom, omul forte al țării, responsabil cu serviciile secrete, amintind prin asta de primvicepreședintele care dă acum din gură. Negocierile sînt duse de americani fără știrea Guvernului afgan. Negocierile depind de eliberarea din închisori de către regimul marionetă a o mie de talibani închiși. În toiul negocierilor, vicepreședintele anunță că el nu va elibera o mie de teroriști. Talibanii pleacă de la negocieri. Se pune problema convingerii lui Gʼulom să revină asupra declarației. Saul, consilier pe securitate națională, o trimite pe Carrie la Kabul, știind că aceasta a lucrat cu vicepreședintele în urmă cu patru ani, cînd era șefa Antenei CIA din Afganistan.

Episodul unu și doi, dedicat eforturilor lui Carrie, par a fi inspirate din viață.
Abdul Qadir Gʼulom, vicepreședintele Afganistanului, practic președintele, joacă pe mai multe fronturi. Unul dintre ele e cel rusesc. Înaintea lui Carrie, el stă de vorbă cu șeful antenei GRU din Afghanistan. Întrebat de Carrie, care-l recunoaște pe rus, vicepreședintele răspunde că rușii sînt interesați de stabilitatea Afganistanului și prin urmare țin ca americanii să rămînă. Discuția dintre Carrie și Gʼulom dă seamă, într-o operă de ficțiune, de adevăratele relații dintre autoritățile afgane și americani. Americanii decid să plece fără a-i întreba pe afgani. Cînd Carrie îi cere să-și retragă declarațiile privind prizonierii, are loc următoarea discuție:

„Carrie: Sîntem parteneri.
Gʼulom: Oare ?
Carrie: Știi că sîntem și am fost de ani de zile. Nu doar țările noastre, tu și eu. Cineva ți-a dat informații despre tratatul de pace. Ai folosit aceste informații ca să subminezi poziția noastră în acord. Precum și poziția guvernului tău. Ce ai spus la televizor, că nu vei elibera niciodată prizonierii, trebuie să-și retragi vorbele.
Gʼulom: Serios?
Carrie: Da.
Gʼulom: Sau ce? Spune-mi partenere.”

Ce ne spune dialogul:
Că americanii au angajat un acord cu talibanii fără să-i informeze pe partenerii afgani.
Că partenerii joacă și ei pe cont propriu, apelînd la ruși.
Că deși își zic parteneri, americanii preferă să dea ordine.

Partenerii n-au pic de încredere unul într-altul. Carrie îl sună pe Saul pentru a-l avertiza că va căuta ceva cu care să-l șantajeze pe vicepreședinte. Saul e de acord. Deși e vorba de partener. Asta înseamnă că americanii îl știu pe vicepreședinte un gunoi. Cu toate acestea lucrează cu el de 19 ani.

Carrie pornește la acțiune. Află de o tipă, Samira Noori, lucrătoare la o agenție anticorupție finanțată de guvernul american. Pentru că un audit îl dovedește pe vicepreședinte corupt, soțul Samirei e aruncat în aer de o mașină capcană, pregătită pentru ea de oamenii vicepreședintelui, după ce Samira ceruse redeschiderea agenției, închisă de guvernul afgan.

Ce descoperă Carrie cu ajutorul Samirei?
Vicepreședintele înființase un Batalion de elită al Armatei Naționale Afgane, Batalionul 25, Dar această unitate, cu tot cu efectiv și cu material, nu există decît pe hîrtie. O bază militară construită cu 30 de milioane de dolari. Ar trebui să aibă 2000 de soldați afgani, cu salarii anuale de 14 milioane de dolari. Nu există nici o bază, nici un soldat; e o armată doar pe hîrtie. Oricine pune întrebări e omorît. Carrie se întreabă: L-am protejat pe acest nenorocit timp de 18 ani. Ce e în neregulă cu noi?

Peste puțină vreme vine momentul în care Carrie îi pune vicepreședintelui în față documentele corupției. E un bun prilej de a ne da seama că banditismul guvernamental e mult mai mare. Iată dialogurile cu pricina:

„Carrie (punînd pe masă documente, fotografii): Poze de la așa-zisă bază Kulali. Ordine de deplasare a Batalionului 25 către bază, semnate de tine. Declarația privind numărul militarilor, din ianuarie, are inițialele tale. State lunare din ianuarie și februarie, contrasemnate de tine.
Vicepreședintele: Bine.

Carrie: Cereri de muniție și combustibil
Vicepreședintele: Am spus bine.

Carrie: N-am calculat exact. Cît ai furat de la propria armată, dar sînt cel puțin 100 de milioane.
Vicele: Și ce?

Carrie: Și ce?
Vicele: Toți din guvern și-au tras partea. Crezi că mă vor arunca la închisoare? Sînt îngroziți că le voi expune secretele.

Carrie: Nu și de data asta.
Vicele: Zău?
Carrie: Ai încălcat politica guvernului cînd ai deturnat procesul de pace. Ai umilit președintele și parlamentul. Și cînd vor auzi că mai creat și niște unități militare false, ai dreptate, nu te vor arunca la închisoare. Te vor pune la zid.”

Așadar, americanii descoperă o uriașă afacere de corupție a vicepreședintelui în materie de Armată. America finanțează formarea unei armate afgane proprii, în stare să se lupte cu talibanii. Și iată se descoperă că un înalt funcționar guvernamental făurea armate pe hîrtie, dînd un tun de 100 de milioane de dolari. Te-ai aștepta ca vicele să fie dat imediat pe mîna procurorilor afgani pentru a fi judecat. Asta după ce s-ar da publicității afacerea.

Ce se întîmplă în serial?

„Carrie: Așa că uite care e înțelegerea. Statele Unite îți acordă două ore.
Vicele: Să fac ce?
Carrie: Să-ți retragi declarația privind schimbul de prizonieri. Vei spune că ai fost înțeles greșit și că sprijini necodinționat pacea și vei face în public. Fă asta și toate astea vor rămîne între noi.”

Vicele se conformează. Rămînd cu banii și cu puterea. Grație puterii păstrate, va produce mari nenorociri în continuare. Firește, Carrie e de la CIA. Motiv să ne întrebăm:
N-ar fi fost normal ca discuția asta să fie între vicepreședintele unei țări partenere și secretarul de stat al SUA?

Ea are loc între ditamai vicepreședintele și o simplă agentă CIA.
Dincolo de complicitatea americană la corupția din guvernul afagan rămîne această realitate cruntă:
Al doilea om în statul partener e tratat de un simplu agent ca o slugă de pe plantații. Și cred că așa se întîmpla la toate nivelele. Cum să nu joace dublu chiar colaboraționiștii americanilor?

Serialul dezvăluie adevăruri și despre relația dintre Pakistan și SUA. Deși cele două state colaborează oficial, totuși, între ele se află o dușmănie ascunsă sub zîmbete. Dialogul dintre șefa ISI, puternicul Serviciu Secret al Pakistanului, și primul ministru, tatăl șefei, se dovedește edificator pentru adevărata poziție a Pakistanului față de SUA. De reamintit că America se poartă cu Pakistanul ca cu o slugă:

„– Haqqani a obosit să lupte, tată. Discuțiile directe cu Berenson ar putea duce la un armistițiu.
– Orice armistițiu trebuie controlat de noi și nu de Statele Unite ale Americii.
– Sau să prevenim asta din capul locului. Întrebarea e cît de departe pot să merg.
– Americanii ne disprețuiesc Dumnezeul. Ne disprețuiesc profetul. Ne disprețuiesc pe noi pentru orice tentativă pe care o avem de a pune țara asta pe drumul ei. Mergi pînă unde trebuie.”

Și șefa ISI merge pînă unde trebuie. Pînă la a ticlui un atentat sîngeros, folosindu-se de fiul lui Haqqani, colaborator al ISI din ambiția de a fi el șef.
Discuția ne sugerează adevărata cauză a eșecului american nu numai în Afganistan, dar și în toată lumea:
Aroganța.

Spre deosebire de chinezi, ca și rușii de pe vremea URSS, americanii sînt aroganți în relația cu partenerii. Pentru ei pakistanezii sînt niște maimuțe față de care trebuie să folosești doar morcovul sau bîta.

Pakistanul, partenerul strategic al Americii, e pus în fața faptului împlinit în chestiunea Acordului. După proclamarea Armistițiului, ca prefață a intrării în funcțiune a Acordului, discuția dintre vicepreședinte și șefa ISI, la recepție, dezvăluie că Pakistanul fusese pus în fața faptului împlinit:

„Tasneem Qureischi: Dle general…
Vicele: Doamnă director…

Tasneem: Ce se întîmplă?
Vicele: Un anunț important despre stadiul tratativelor de pace.

Tasneem: Americanii au ajuns la un acord, nu-i așa? Fără un aport de la mine sau de la tine. Dar se așteaptă să stăm aici și să aplaudăm rezultatele. Cine a încheiat acordul?
Vicele: Pînă acum credeam că tu.
Tasneem: Primul ministru a fost sunat aseară de președintele Statelor Unite, chiar el, care a amenințat cu sancțiuni economice și de călătorie dacă Pakistanul nu acceptă. Ce să accepte mai exact? Da, nu a spus.”

Fără comentarii.
Pakistanul e partenerul strategic al SUA și președintele nu-i spune primului ministru nici după încheierea acordului ce să accepte. Se mulțumește să amenințe.
Păi ce fel de parteneriat e ăsta?