Cînd Soloviov apelează la trucul manuscrisului găsit

Cînd m-am pregătit pentru emisiunea cu Cristi Puiu, am citit cam în viteză pe Soloviov. Mi-a scăpat astfel textul din final, Scurtă povestire despre Antihrist. Trucul folosit de filosof e cel al manuscriselor găsite sau aduse, tipic literaturii clasice, încă temătoare în fața iraționalului în artă. Creanga de aur, așa cum am mai scris, apelează la trucul caietului găsit. Istoria lui Kessarion Breb putea fi însă scrisă de la început, fără șmecheria cu caietul peste care a dat profesorul. Mihail Sadoveanu e însă un scriitor clasic. Asemenea tuturor clasicilor, el nu crede în fantasticul crescut brusc din real, puternic precum realitatea, dacă nu chiar mai real decît realitatea. De aceea simte nevoia să introducă fantasticul prin intermediari, sub forma caietului găsit sau a istoriei spusă de un personaj al realității, pe seama căruia se poate pune delirul fantacy. Azi, cînd avem genul fantasy, cînd vizionăm filme precum The Game of Thrones, în care dragonii sînt călăriți de persoane fizice, prudențele scriitorului clasic ne fac să zîmbim. Mai ceva decît zîmbim cînd citim despre cei care au fugit din sala de cinematograf în care s-a proiectat Intrarea trenului în gară, convinși că locomotiva va veni peste ei. Manuscrisul e introdus astfel în dialogurile rusești din carte de către un personaj. Are loc următorul dialog:

„DOAMNA: (…) Explicați-ne, mai bine, de ce e nevoie de el, după părerea domniei voastre, care-i esența faptelor lui și dacă va veni curînd.
DL Z: Ei bine, vă pot răspunde mai bine decît ați crede. Cu cîțiva în urmă un coleg de-al meu de la academie, care mai apoi s-a călugărit, mi-a încredinţat, fiind pe patul de moarte, un manuscris de-al său, la care ținea foarte mult, dar pe care ori n-a vrut, ori n-a putut să-l tipărească. Se numeşte Scurtă povestire despre Antihrist. Deşi are formă de plăsmuire literară, deci tablou istoric închipuit mai din vreme, eu cred că această compoziție oferă tot ce poate fi spus cu mai mare probabilitate pe această temă conform Sfintei Scripturi, tradiției bisericeşti și bunului-simț.

POLITICIANUL: N-o fi opera cunoştinţei noastre Barsonoteu?
DL Z: Nu, acesta avea un nume şi mai ales: Pansofie.

POLITICIANUL: Pan Sofie? Era polonez?
DL Z: Nici vorbă. Fiu de popă rus. Dacă-mi permiteţi să mă duc într-o clipită pînă la mine în cameră, o să aduc acest manuscris şi-o să vi-l citesc. Nu e mare.
DOAMNA: Duceți-vă, duceți-vă ! Numai să nu staţi mult.
(În timp ce dl Z se afla în camera sa după manuscris, grupul se ridicase şi se plimba prin grădină.)”
Din cîte se vede ne confruntăm cu o întreagă scenetă menită a micșora impactul fantasticului prin punerea la îndoială a realității autorului.

DL Z revine din cameră cu manuscrisul. Sceneta continuă:
„DOAMNA: (arătînd spre dl Z, ce tocmai cobora treptele terasei).
Ei, acuma vom afla cîte ceva despre asta.
(Își ocupară cu toții locurile de mai-nainte, iar dl Z prinse a citit manuscrisul adus.)”

Tot pentru a crea impresia de manuscris găsit, Soloviov descrie debutul lecturii:
SCURTĂ POVESTIRE DESPRE ANTIHRIST
„Panmongolism! Sălbatic nume
Auzul mi-l alintă lin,
De parcă-ar prevesti în lume
Un nou măreț destin divin…
DOAMNA: De unde-i epigraful acesta?
DLZ: Cred că l-a compus chiar autorul povestirii.
DOAMNA: Ei bine, citiţi-o.
DL Z (citeşte): Secolul al douăzecilea după naşterea lui Hristos a fost epoca ultimelor mari războaie, lupte interne şi cotituri istorice.”

Vladimir Soloviov e și un bun dramaturg. Se vede asta după abilitatea cu care pune în scenă finalul lecturii, care e și al cărții.
Ultimile rînduri citite sînt acestea:

„Cînd zăriră orașul sfînt, cerul fu despicat de un fulger mare de la răsărit către asfințit și ei Îl văzură pe Hristos coborînd către ei în veștminte regești și cu rănile de la cuie pe mîinile deschise. În același timp, dinspre Sinai către Sion se deplasa mulțimea de creștini conduși de Petru, Ioan și Paul, iar toate părțile alergau și alte mulțimi extaziate: erau toți evreii și creștinii uciși de Anthrist. Înviaseră și, împreună cu Hristos, își instauraseră pe o mie de ani domnia.”

Ca toate manuscrisele găsite, și cel despre Antihrist n-are final, care lipsește pentru eternitate, semn că e chiar un manuscris, a cărui autenticitate poate fi pusă la îndoială.Cel care a citit intră în scenă:

„Aici voia părintetele Pansofie să-și încheie povestirea, care nu avea ca temă catastrofa generală a omenirii, ci doar deznodămîntul procesului istoric constînd în ivirea, proslăvirea și prăbușirea lui Antihrist.”

Vine rîndul comentării manuscrisului, de parcă ne-am fi aflat la Junimea:

„POLITICIANUL: Şi credeţi că acest deznodămînt este atît de aproape?
DL Z: Ei, va mai fi multă vorbărie şi foială pe scenă, însă drama e scrisă pînă la capăt şi nici spectatorilor, nici actorilor nu le este permis să-i aducă vreo schimbare.

DOAMNA: Dar de fapt care-i sensul acestei drame? Eu totuşi nu pricep de ce îl urăște Antihristul domniei voastre aşa de tare pe Dumnezeu, cînd el însuşi în esență e bun, nu rău.

DL Z: Păi tocmai asta e, că nu e în esenţă. Aici e tot sensul. Şi-mi retrag cuvintele de mai-nainte că «numai prin zicători nu-l poţi explica pe Antihrist». Se explică în întregime printr-o singură zicătoare, care-i extrem de simpluţă: Nu tot ce străluceşte e aur. Căci acest bine contrafăcut sclipeşte de nu mai poate, însă n-are nici un pic de forţă vitală.

GENERALUL: Dar trebuie să observaţi în ce moment se lasă cortina în această dramă: al războiului, al ciocnirii dintre două oştiri! Şi iată că finalul discuţiei noastre s-a întors ia începutul acesteia. Cum vă place lucrul ăsta, prinţe?… Doamne! Dar unde-i prințul?

POLITICIANUL: Dar n-aţi văzut? A plecat uşurel în acel loc dramatic în care stareţul Ioan îl strînge cu uşa pe Antihrist. Atunci n-am vrut să întrerup lectura, iar pe urmă am uitat.
GENERALUL: A fugit, pe cinstea mea, e a doua oară că fuge. Şi cît a încercat să-şi biruie pornirile. Şi totuşi la acest moment nu a mai rezistat. O, Doamne, Dumnezeule!”