Cînd un text literar face mult mai mult decât zeci de tratate de economie politică

Condiție. Literatura poate comunica învăţături cu o forţă mult mai mare decât tratatele de specialitate. Cu o condiţie însă: să fie literatură. Numai astfel se poate spune că da, într-adevăr, dintr-o pagină literară se poate învăţa mai mult decât dintr-un tratat al Academiei. În Triumful învingătorului, de Cehov, tatăl şi fiul, invitaţi la masă de şeful de birou, Alexei Ivanîci Cozulin „în vinerea săptămânii de lăsata-secului”, sunt puşi în situaţii dintre cele mai umilitoare. Cei doi nu se revoltă, dimpotrivă, aşa cum, de altfel, o mărturisesc, sunt nespus de încântaţi:

„Şi Cozulin şi-a repezit degetul înspre tatăl meu:
– Aleargă în jurul mesei şi cântă cocoşeşte!

Tata a zâmbit, s-a roşit de plăcere şi a început să alerge cu paşi mărunţi în jurul mesei. Eu după el.
Făceam amândoi «Cu-cu-ri-gu!» şi alergam din ce în ce mai repede.

Alergam şi mă gândeam:
« Mă face sigur ajutor de impiegat! »”.

În câteva pagini, o genială lecţie de psihologie a raporturilor de clasă din Rusia ţaristă. Diferenţierea socială, împărţirea lumii în funcţionari simpli şi şefi de birou, îi apare eroului ca ţinînd de legile vieţii. De eaceea, el nici nu sesizează umilinţa la care e supus. În romanul lui Camil Petrescu, Un om între oameni. Ion Brătianu şi Rosetti merg la mahalaua Dorului ca să-i aducă pe negustori la Revoluţie. Cât timp Rosetti vorbeşte despre revoluţie, libertate, cât timp rămâne în sfera abstracţiunilor, deci, auditoriul îşi manifestă entuziasmul: chiuie şi bate cu ciomegele în mese. Dar când află că revoluţie înseamnă desfiinţarea accizelor şi a barierelor, o tăcere ostilă vine dinspre ascultători. Măsura, o dată luată, ar fi însemnat, pentru negustori, spulberarea oricărei posibilităţi de câştig. Astfel definită, revoluţia nu mai înflăcărează. E nevoie de intervenţia lui Brătianu pentru a readuce entuziasmul:

„Revoluţie înseamnă să desfiinţăm pe cei care stau la bariere şi să vă punem în loc pe dumneavoastră”.

Un scriitor didacticist, convins că arta n-are alt rol decât să servească teze şi concepte amare în ambalaj dulce, ar fi prelungit această scenă de subtilă ironie într-o nesfârşită cicăleală teoretică pe marginea intereselor de clasă în revoluţie.

Abil, Camil Petrescu se opreşte aici.
Şi textul, într-adevăr, face mult mai mult decât zeci de tratate de economie politică.

*

În prea multă lumină. În romanul nostru de analiză, personajele secundare sînt mult mai bine reliefate decît cele principale.
Din Păsările lui Alexandru Ivasiuc se reţine Vinea şi nu Liviu Dunca. În Marele singuratic de Marin Preda, fascinant e un personaj secundar, Ilie Moromete, şi nu cel principal, Niculae Moromete. Din Ziua uitării de Corneliu Ştefanache se evidenţiază Dobrin şi nu Petrino. Anton Crişan, un personaj secundar din Refugii de Augustin Buzura, rămîne în memorie mult mai puternic decît Ioana Olaru, personajul principal.

Explicaţia o dă una dintre însemnările lui Sandu, naratorul din O moarte care nu dovedeşte nimic de Anton Holban:

„Sînt în romane anumite fiinţe insesizabile din pricina unui mister voit, aruncat asupra lor de autor, a unor detalii neexplicabile, a unor evenimente neaşteptate, a unor vorbe stranii. În Hardy, de pildă.
Eroina mea e insesizabilă dintr-un motiv contrar: truda mea de a explica în întregime şi de a arunca asupra ei toată lumina de care sînt în stare”.

Inconştienţa personajelor principale din romanele noastre analitice îşi are deci cauza în prea multă lumină în care sînt expuse. Concepute ca euri naratoare, asemenea eroinei la care se referă Sandu, ele devin insesizabile prin istovire analitică, prin explicare pînă la cele mai mici detalii.

Lăsate în planul al doilea, mişcîndu-se la graniţa dintre lumină şi umbră, personajele secundare sînt sugerate şi nu explicabile. De aceea şi sînt mult mai puternic reliefate epic.

Într-un alt registru, şi în legătură cu o altă problemă, Saint-Exupéry pune punctul pe i în această problemă:

„Cînd o femeie mi se pare frumoasă n-am nimic de spus despre ea. O văd doar că surîde. Intelectualii demonstrează chipul pentru ca să-l explice frîntură cu frîntură, dar le scapă surîsul, nu-l mai văd”.