Cine-a pus cetina-n drum?

Așa cum învățătorii și profesorii mei m-au luat de suflet … aici las loc de o pauză … Ce vorbă mare au românii: a lua un copil de suflet! Scriu des despre învățători și profesori, nu pentru că m-ar fi lăudat, căci nu au exagerat, ci pentru că m-au muștruluit, m-au dojenit, m-au pus la punct, când îmi ardea de virgulă. Copiii de astăzi ar fi plâns de cincisprezece ori pe oră sau și-ar fi adunat neamurile și ar fi sărit la bătaie. Și cu asta am spus totul despre degradarea până la suprimare a educației din familie, a celor șapte ani de acasă. Părinții, și cei din generația mea, au plătit, cu inconștiență, pentru meditații, diplome, locuri de muncă pentru copiii lor. Așa au înțeles ei debarasarea de comunism. Acum asistații financiar au ajuns la vârsta guvernării. Se vede de pe Marte! Ne lăudăm că știm cum merge treaba în cele mai îndepărtate colțuri ale Universului, dar dacă e cineva pe-acolo, sigur îi mirosim urât, chiar și de la distanță!

Din postura de cititor, te iau de suflet toți cei de la care vrei să înveți câte ceva. Sunt însă și unii care te păcălesc, sunt și șmecheri care profită de neinițierea ta în ale scepticismului, în ale suspiciunii. Dacă le prinzi jocul, le arunci mănușa și atunci se anunță duelul. Există însă și scriitori care vor să fie luați de suflet de către cititori. Ziariștii sunt dintre cei care se dau peste cap să priponească luntrea. Apa, însă, trece … pietrele rămân.

Am crescut printre ziare și cărți și nimănui nu i-a trecut prin cap să le ascundă sub etichete de 16+, 18+. Nu erau multe cărți, dar se făceau multe drumuri la bibliotecă. Bunicul citea mai mult cărți, tata ziare. Se discuta tot. Cronicile sportive împăcau patimile știrilor politice. Așa am cunoscut, în imaginativul sens al cuvântului, doi scriitori – jurnaliști. Nu se putea doi mai diferiți, dar niciodată rătăciți! Știau tot timpul despre ce vorbeau: Ion Cristoiu și Cristian Tudor Popescu. Acesta nu este un articol – omagiu. Cristian Tudor Popescu (nu-l numesc CTP, nu în acest articol, ca să știe și Dumnezeu despre cine vorbesc, refuză să citească abrevieri de acatist) întotdeauna cu hangerul la vedere, Ion Cristoiu mereu în opoziție, gata să dea și cu platoșa dacă e nevoie. Cei doi nu au împăcat capra cu varza, pentru că capra mehăie. Nu am să le enumăr succesele, le puteți citi CV-urile, deși sunt cam lungi, gen broșuri de buzunar.

În acest articol mă voi certa cu amândoi, pentru că vine Crăciunul și nu există caznă mai mare decât să le dai cu bradul de teoria globurilor de plastic, iar din Bucovina să le cânte nu cucul, ci zurgălăul.

Tot într-un decembrie, cel trecut, își făcea apariția, călare pe un motor cu combustie externă, un domn pe nume Călin Georgescu. Nu numai că era în stare să aducă în discurs idei emancipate, oficial, la ședințele de la Davos (nimic din bârfele de la beție și orgie), dar părea că Dumnezeu trecuse pe la masonerie și numărase preșurile de la uși. Nici nu știi cine te ascultă!

Ion Cristoiu i-a luat un interviu, nimic greșit. Ziaristul trebuie să prezinte și să descoase tot ce e de interes. Vorba lui Poirot, feblețea mea și a Agathei: îi aduci pe toți laolaltă, îi faci să vorbească, iar porumbeii se vor călca pe aripi, ca să apară la televizor. Faptul că Georgescu a fost împins pe piața de politică și afaceri, sau de afaceri din politică, nu avea cum să mă mire. Nici că devotata dumnealui soție dădea sfaturi pentru coapse frumoase. Nu m-a mirat nici sminteala boților. M-a mirat rapiditatea cu care a devenit un fel de obsesie. Nu înțelegeam cum de atât de multe persoane inhalau fum de bețișoare parfumate, dar se abțineau să tușească. Părea că și Ion Cristoiu fusese fermecat.

De cealaltă parte, Cristian Tudor Popescu alinta personajul aproape părintește. Dumnezeilă. De parcă ar fi primit autograf. Îl alinta pe Georgescu, dar se certa cu Dumnezeu. Pe libret. Uneori se scutura din visare și atunci i se arătau și păcatele useriștilor. Deși și-a încordat mușchii, de am crezut că se pregătea să dea un pumn, nu a făcut decât să promoveze instantanee din spectacolele călușarilor.

A admira oameni ai scrisului nu înseamnă a fi de acord cu ei. Cu filosofii mă cert în fiecare zi. Dacă ai talent și nu doar entuziasm, scrii ținându-te cu dinții de conștiință, sperând că nu ai făcut-o să sângereze. Cuvântul ne vorbește, noi doar îi ținem isonul. Se poate să mă fi certat și cu Heidegger, din cauza virgulelor. Am fost binecuvântată sau poate m-a lovit clipa de nenoroc, dar am avut ocazia să public pe platformele ambilor ziariști, Ion Cristoiu și Cristian Tudor Popescu, care m-au învățat jurnalism de la distanță, și ce jurnalism!, de ani buni, fără să trebuiască să dau vreun ban. Uneori cititorii s-au mirat că scriu pe platforme atât de diferite, cristoiublog.ro și Republica.ro, și nu se poate să nu menționez și catchy.ro al jurnalistei Mihaela Cârlan, platforme cum nu se poate mai diferite, din toate punctele de vedere! Scrisul e mai mult decât politică, e mai mult decât propagandă, e mai mult decât omul însuși. Scrisul vorbește despre om, dar omul nu a deslușit încă tot ce vrea scrisul de la el.

Credeți că Ion Cristoiu sau Cristian Tudor Popescu au fost întotdeauna de acord cu ce am scris, doar pentru că au acceptat să public pe platformele pe care se semnează? Mă faceți să râd.