Cine are interesul ca în Nagorno-Karabah să fie pace? 

Prinsă în mrejele doctrinei neo-otomaniste și colaborarea cu Federația Rusă, Ankara se vede acum în situația de a sta lângă Azerbaidjan sau a renunța la planurile sale în Caucaz. Amenințată de anunțul instaurării embargoului de către SUA și U.E., în special datorită schimbărilor strategice în privința tehnicii militare, Turcia este nevoită să vină cu o soluție miraculoasă din care să iasă din clinciul în care s-a introdus singură. Finalizează procedeul cumpărării de rachete S-400, renunță la el și merge alături de Aliații NATO, se abține de la a împărți dreptatea în zona fostului Imperiu Otoman sau împinge limitele către crearea unor noi și noi conflicte cu state încă neutre? Evită sancțiunile economice sau și le asumă? Cum face față inflației și devalorizării lirei președintele turc?

Pe 10 decembrie, președintele Turciei a mers la Baku. Recep Tayyip Erdoğan nu putea să rateze sărbătorirea câștigării Karabah-ului de către azeri. La așa sărbătoare trebuia să participe, să sublinieze rolul Turciei și să-și transmită mesajul prin care tot azerul să știe că fără Turcia nu avea ce sărbători și, mai important, ca firmele turcești să se ocupe cu reconstrucția zonelor distruse de război.

Cum înțelege Erdoğan relațiile din Caucaz

Pentru el, Azerbaidjanul este o tribună importantă în ceea ce privește reconfigurarea regională pe care și-o dorește. Fără a aprinde conflictul dintre azeri și armeni, Turcia nu-și putea aroga rolul de frate mai mare al azerilor și, în consecință, nu-și putea extrage seva naționalismului pentru societatea turcă, dornică de noi victorii în numele conservatorismului islamic. De aceea, la somptuoasa sărbătoare organizată de ”fratele” său, Aliyev, i-a numit pe occidentali Imperialiști și a ținut să sublinieze că societatea armenească nu ar ști exact cât de pacifiști sunt azerii și că, de fapt, problema este la conducerea din Erevan.

Într-o atmosferă de ”prietenească” frăție, mulțimi de oameni cu steagurile azere și turce îi aclamau pe cei doi lideri care se consideră vizionari, evident și democrați, care au doar un singur scop și anume pacea în lume, evident într-o logică care nu cadrează cu rațiunea. Luat de avântul sărbătoririi victoriei privind Karabah-ul, Aliyev a ținut să le explice armenilor:

„Trebuie să fie foarte atenți să nu planifice nicio acțiune militară. De data aceasta îi vom distruge complet”.

În completare, liderul turc și-a exprimat dorința care nu poate fi catalogată în limitele privind tupeul:

Sperăm că politicienii armeni vor face pași îndrăzneți către pace și stabilitate.

Având în vedere trecutul relațiilor dintre armeni și turci, susținerea azerilor în fața armenilor în ultimul conflict armat și sfidarea tuturor normelor diplomatice dintre cele două state îl transformă într-un ignorat de ultimă speță pe președintele turc. Ceea ce el sugerează îmi aduce aminte de un fragment din memoriile lui Hrușciov, care fiind trimis să sovietizeze Ucraina declara:

„…noi continuam încă să facem arestări (toți cei care se îndoiau de regim). Eram de părere că aceste arestări serveau la întărirea statului sovietic și netezeau calea spre construirea socialismului pe baza principiilor marxist-leniniste. …. în ciuda acestei campanii intense de clevetiri, însă, oamenii din Ucraina occidentală au salutat armata roșie într-un fel în care poporul muncitor trebuia să-și salute eliberatorii”.

Revenind la zona care stă la baza conflictului din Caucaz, armenii consideră că Nagorno-Karabah-ul nu a fost parte niciodată a Azerbaidjanului independent cu excepția perioadei sovietice. Evident, azerii consideră că zona a fost a lor și prin sprijinul rușilor, armenii s-au stabilit pe pământuri azere.

Seria de conflicte începe în 1988 și, din păcate, nu s-a terminat. Recenta încălcare a acordului de pace poate fi înțeleasă și prin sărbătorirea cu fast a azerilor și a orgoliului liderului turc, care a ținut să dea lecții de istorie, în special armenilor. Care armeni, se încăpățânează să nu înțeleagă mărinimia poporului turc! Bunătatea lor! Umanitatea lor!

După cum observați, numitorul comun al acestor conflicte este Federația Rusă, care azi joacă rolul mediatorului. Așa cum am mai spus, conflictul acesta își are germenii în începutul secolului XX și, mai ales, în perioada lui Stalin care, prin schimbul de populație (mulți ruși aduși în Caucaz), cât și printr-o politică de încurajare a diferendelor dintre cele două state a dus la situația de azi, în care, pe lângă trecutul comun, mai apare Turcia și cu interese deloc de neglijat, iar iranienii urmăresc cu interes conflictul. Mai mult, în plan istoriografic, Stalin l-a desemnat pe Beria să lucreze la o carte despre Istoria Bolșevismului în Caucaz. Falsificarea acestei istorii și, mai ales, a vieții lui Stalin în Caucaz a produs suficient de multe victime printre membrii partidului și au dus la conturarea unor impresii, evident greșite.

De partea cealaltă, lazii (nație înrudită cu mingrelienii) au fost cuceriți de turci în secolul XVII și convertiți cu forța de către Imperiul Otoman. Sunt situați în zona Trabzon de azi, la granița Caucazului. Această zonă, la Tratatele de Pace de la Paris din 1919 – 1920, a fost dorită de Grecia, Armenia și Georgia. Cu alte cuvinte, zona Caucazului s-a confruntat de-a lungul timpului cu interesele Marilor Puteri. În secolul XX, francezii și britanicii la începutul celui de-al doilea război mondial au avut în plan să bombardeze puțurile petrolifere din Baku din cauză că URSS aproviziona Germania cu combustibil. Aflând această informație, Stalin și-a concentrat atenția spre a bloca instalarea englezilor în Caucaz, cu motivația că dacă aceștia se instalează în zonă nu mai pot fi scoși, iar el nu-și mai putea pune în aplicare ideologia eliberatoare.

Interesele politice ale URSS-ului și Turciei în zonă își găsesc dovada în strategia adoptată de Lenin și Mustafa Kemal care, printr-o serie de acorduri între statele lor, au pus bazele cooperării în plan economic, dar și-au văzut periclitate interesele politice. Deportarea tătarilor din Crimeea, hotărâta de Stalin, a provocat resentimente la Ankara. Mai mult, la 20 martie 1945, URSS a denunțat tratatul de prietenie cu Turcia (semnat în 1921, 1925 și reînnoit de mai multe ori) și a cerut retrocedarea provinciilor Kars și Ardahan (primite de turci la semnarea tratatului) precum și revizuirea Convenției de la Montreux. Un an mai târziu, URSS a cerut ca ”apărarea” strâmtorilor să devină obligația comună turco-sovietică. Susținuți de SUA, turcii au reușit să evite cererile lui Stalin care, până în 1953, a pus o presiune constantă pe Ankara.

Am prezentat câteva aspecte ale intereselor turco-ruse în Caucaz. Indiferent de vremuri, vorbim de două regimuri autoritare care au interese atât de evidente încât Azerbaidjanul este dependent de Turcia, iar Armenia de Federația Rusă.

După sărbătorirea cu fast a cuceririi Karabah-ului, încălcarea armistițiului să fie întâmplătoare? Să fie rușii neutri în ceea ce privește medierea între cele două state? Să se poată abține Turcia de la implicare în zonă?

Se pare că acest conflict nu este doar între Armenia și Azerbaidjan, ci cu interese reale ale celor două puteri în regiune.
Evident, SUA sunt ocupate cu alegerile, Franța și Germania cu bugetele U.E, iar Marea Britanie cu acordul privind Brexitul.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii