Cine ne sunt diplomații

Conform unui raport al Institutului Național de Statistică, anul 2024 a avut o recoltă de diplome de bac (108.000) mai slabă decât cea de licențe (127.000). Foarte frumos. S-ar spune că populația României gustă din plin educația continuă. Se întâmplă nu tocmai rar să aflăm că persoane publice au probleme la diplomă. S-ar zice că școala duduie – mai ceva ca economia de acum vreo două decenii –, dar educația e… Cum o fi? Dacă ne luăm după abilitățile manifestate public, calificativul cel mai potrivit ar fi „comatoasă”. Până mai anul trecut administrația prezidențială a avut un program de marketing la fel de nemișcător ca șeful ei, intitulat – sic! – „România educată”. Măsurătorile însă arată altfel. Dar de ce ne-am lua după măsurători? E suficient să fim puțin mai atenți la ce se întâmplă în jur. Să zicem că economia e o știință și că tainele ei sunt deslușite doar de guvernanții degrabă puitori de taxe. Dar numărul de experți în pariuri care ratează veșnic la mustață potul cel mare trădează o populație semnificativă privată de educație economică și de minime abilități de calcul. Diplomele nu par foarte utile pentru ei, cum nu sunt nici pentru cei care semnează contracte de leasing sau de împrumut fără să aibă habar de costurile reale pe care trebuie să le suporte. Nu tocmai surprinzător, când ai crede că o manifestare mai cruntă a rezonului scofâlcit apar bătăliile comice de Black Friday.

Dar să zicem că și aritmetica e o știință particulară, cu toată naturalețea ei, așa că poate pica greu la lingurică și ceva mai sus. Să vedem ce pot diplomații care se ocupă de limbă. Și aici avem indicatori foarte buni fără tragem cu ochiul la măsurători. Putem să deschidem câteva cărți sau să ne uităm la câteva filme pe grozavele platforme de streaming. Facem abstracție de limbajul sărac, nenatural și rareori armonios de care dispun grosul autorilor români și ne luăm doar de străini. Pentru cea mai mare parte a populației accesul la ei e mijlocit de traducători, iar munca acestora ne arată limpede nivelul de educație al celor care se ocupă de aducerea în română a prețioaselor povești. Traducerea presupune oricum un travaliu intelectual însemnat, care nu  e la îndemâna oricui. Totuși, exprimarea în limba română nu ar trebui să fie o problemă chiar atât de mare. E drept, exprimarea scrisă presupune mai multe cunoștințe decât cea orală și un simț al limbii mai ascuțit, care nu se predă în niciuna dintre școlile care împart diplome cu o generozitate înduioșătoare și nu e încurajat nicăieri pe parcursul educației preuniversitare. Să fie asta o scuză pentru hărnicia cu care brigadierii traducerilor împrăștie semne de punctuație care schilodesc sensul originalului sau provoacă (fără voie, normal) situații hazlii? Să zicem. Dar marile nefăcute sunt omniprezente printre semnele de punctuație. Nici nu e cazul să mai analizăm „subtilități” ca subiectul inclus, verbele modale, auxiliare invariabile, diferența între uz și referință sau gerunziul siluit cu funcție predicativă. Să ne uităm doar la două categorii îngrozitor de populare: viitorul sforăitor și trecutul încâlcit. Prima afecțiune naște personaje ridicole prin replici ca „Te voi iubi”, „Voi veni după tine”, „Vă vom salva” ori „Mă voi gândi”. E drept, nu vorbim de o greșeală propriu-ziscă, ci doar de o lipsă acută a simțului limbii, arficialitate și stranietate, după cum ne spunea Mioara Avram. Dar ce te faci atunci când auzi o poveste care folosește cascade de imperfect sau mai mult ca perfectul? În primul caz nu poți decât să te faci că nu există sensul corect al unor exprimări ca „El îi spunea că o iubea” sau „Noi îi promiteam că-l susțineam”, așadar că el îi spunea că o iubește, respectiv noi îi promiteam că îl susținem. În al doilea caz însă lucrurile se complică destul de urât, pentru că într-o poveste spusă în mai mult ca perfectul (cine nu crede, să încerce poveștile și piesele de teatru omniprezente pe net) se nasc situații bizare, în care e greu să mai deslușești ordinea evenimentelor. („A doua zi se duseseră din nou și iar îl cotonogiseră…”, „…căzuse și apoi iar încercase să se ridice” etc.) Dincolo de nedumeriri și de comicul involuntar regăsim incapacitatea de a alcătui o hartă sinoptică a narațiunii, caz în care începem să ne întrebăm nu ce-a vrut să spună autorul, ci de ce-a deschis gura. Și așa ajungem și la o întrebare stânjenitoare: Ce învață de fapt diplomații noștri? Producția anuală de diplome e lăudabilă, dar ce putem aștepta de la primitori când întâlnim atât de rar abilități esențiale unei educații esențiale? Ce putem aștepta de la specialiști care se exprimă precar și socotesc greu?