Cine va scrie Vieţile cîinilor mai ceva ca Vieţile Sfinţilor

Nu mai puţin de patru tablete – Necrologul lui Pussy, Cîinele şi omul, Pedeapsa cu biciul şi Ave Maria – consacră publicistul Tudor Arghezi, Măriei Sale, Cîinele, în Clipa din 28 septembrie 1924,  5 octombrie 1924, 12 octombrie 1925 şi, respectiv, 26 octombrie 1924.

Prima tabletă, Necrologul lui Pussy, explică izvorul în real al celor patru texte:
Moartea cîinelui său, Pussy.

Debutul e marcat de dangăte de clopot, solemne:
„Fără morţi apropiaţi de noi, viaţa noastră moare fără să simţim. Timpul se isprăveşte, alunecînd implacabil, ca un fir de făină, prin gaura de ac a unei singure veşnice clipe fixe.
Numai cînd a murit în preajma noastră cineva, ne amintim că tăcutul timp munceşte şi răstoarnă, executor precis al sentinţelor primitive“.

Gravă, meditaţia ţîşneşte din rana sufletească provocată lui Arghezi de soarta nemiloasă:
Moartea cîinelui.

Publicistul găseşte prilejul unei surprinderi a cititorului înţărcat la clişee de viaţă:

„Demnitatea cititorilor mei nu va fi scandalizată că spiritul inutil al filosofiei se deşteaptă la moartea unui cîine, ca şi la dispariţia unui academician. Mie, mi-a murit un cîine, cum mi-au mai murit. Cela ce nu s-a bucurat în cuprinsul familiei sale, de învăţaţi iluştri, de mari proprietari sau economişti, dobîndeşte dreptul să se mîngîie, făcîndu-şi un căţel“.

Atît în prima tabletă, cît şi în următoarele, Arghezi se ridică aspru, neiertător, împotriva cruzimii faţă de cîine, faţă de animale în general.

Prigonirea patrupedelor îşi are temeiul şi în prejudecăţile opiniei publice:

„Opinia publică revendică pentru oameni dreptatea, blîndeţea, votul universal şi mila, iar pentru cîini, rîia şi hinghierii. Ea se răsfaţă în certitudinea unei superiorităţi considerabile, nediscutată, asupra cîinelui pribeag, din faţa magazinelor somptuoase. Un deputat al opiniei publice, un ziarist, se iuţea odinioară patetic, pentru că un cîine, întărîtat de croiala cu manşete, l-ar fi tras în Cişmigiu de nişte pantaloni cîştigaţi în ştiinţa dreptului şi a politicii mondiale“.

Descopăr aici sugestia unei stări tipice ghiorţanului avut:
Conştiinţa superiorităţii de ins al cărui şezut e cărat de automobilul luxos faţă de amărîtul de cîine maidanez, sărac şi fără protecţie.

O altă explicaţie, dată de Arghezi în tableta Cîinele şi omul, trimite la dispreţul insului faţă de ceea ce nu-i e util:
„Ocara cîinelui vine şi din concepţia inutilităţii lui. Fiind util numai ceea ce se mănîncă, un acord aproape unanim ne obligă să descoperim tot ce nu ne aduce rentabilitate şi burtă“.

Pledoaria pentru respectarea cîinelui atinge culmi care ar putea să-i nedumerească pe unii.

Ca în tableta Ave Maria:
„Un cîine îşi are viaţa lui, ca un om, şi Vieţile Cîinilor ar constitui o enciclopedie de suferinţe şi de acte, pe lîngă care Vieţile Sfinţilor şi Vieţile lui Plutarch rămîn ca nişte imitaţii. Viaţa cîinelui pribeag, din mahala, îmi este cunoscută“.

Ea, pledoaria – aşa cum se vede din tableta Cîinele şi omul – se sprijină pe o viziune mai amplă, mai complexă asupra vieţii:
„Toate vietăţile reprezintă, ca noi, acel lucru sfînt, provizoriu şi regretabil, care se numeşte viaţa, complement al luminii. Cine nu pune preţ pe cîine, nici pe un om nu pune preţ, preţuirea pornind de la cel dintîi spre cel din urmă. Atîta timp cît nu putem face viaţă şi afla sigur ce este viaţa, sîntem reduşi să-i dăm tîrcoale cu smerenie şi cu mirare – şi nici un drept, nici o justiţie nu are voie să o depăşească, pentru nici o credinţă.“

Genial, nu-i aşa?
De copiat şi pus pe pereţi de toţi iubitorii de cîini.