Recensământul agricol general, care începe luni, va stabili cât teren agricol din România se află în proprietatea străinilor

Cisnădioara, frumoasă foc, ca o fată de măritat de pe vremuri

Era o primăvară târzie, în 1991. Locuiam în Cisnădie, în gazdă la o familie de baptiști cu mulți copii. Pe picioarele mele, de luni până vineri, iar în weekend la Sibiu, cu bunica. Îmi găsisem de lucru, suplinitoare de limba germană la o școală generală din Cisnădie. Ca bonus, pe încredere, primisem la rugămintea mea insistentă, și dirigenția la o clasă de a opta. Avusesem eu un diriginte la București, în clasele VI-VIII, profesor de sport, bănățean la origine, care mă fascinase cu orele de dirigenție. Nu de sport. Ridicase el o ștafetă atât de înaltă ca orator, povestitor- profesor, pedagog, încât, în momentul în care primisem catalogul pe mână, am vrut să sar cu prăjina la înălțimea performanțelor sigilate la mine-n amintire de ‘Dirigu Oros’. Ce nume fain!

Între mine și elevii cei mari erau în jur de șapte ani diferență. Cred că eu cerusem ‘mari’, ca să avem ce discuta, să am satisfacția că vor putea înțelege cât mai bine. E posibil să fi intuit că atunci când voi fi mamă, cel mai mult îmi va plăcea și voi înțelege vârsta copilului adolescent, în tranziție, și de acolo mai departe.

În acea primăvară de aprilie sau mai, autobuzele intraseră-n grevă pentru câteva zile. Școlile rămăseseră deschise. Mobilele încă nu se inventaseră, dar cu toate acestea, pământul se-nvârtea în jurul soarelui și lucrurile se întâmplau, cu aceeași inexactitate sau precizie, ca și acuma. Dacă-mi amintesc bine, prima mea oră din acea zi de pomină începea după prânz, pe la unu. Luasem hotărârea, fără mari deliberări, să parcurg pe jos distanța Sibiu – Cisnadie, pe calea Cisnădioarei, un drum de poezie, pe o șosea cu urcuș șerpuind prin pădure, din vârf la vale pe lângă livezi cu pomi fructiferi, lăsând în urmă cetatea fortificată de pe dealul Cisnădioarei, apoi un drum mai banal, muncitoresc, la intrarea-n Cisnădie. Mi-am luat o sticlă cu apă, niște sandwich-uri si un borcan cu miere. Pentru glicemie. Pas de cadență de marș, nu promenadă. Totul a mers strună pe șoseaua mărginită de o parte și alta de pădure, până am ajuns în preajma unei turme de oi păzite de câini ciobănești. Ce i s-o fi cășunat dulăului pe mine, nu știu. Probabil el doar își făcea treaba sau m-a confundat cu o lupoaică. A ieșit în stradă, năvalnic, să mă rupă, nu alta, și nu cred că s-ar fi oprit dacă nu-l fluiera ciobanul, visând în pădure rezemat în bâtă. Poate câinele se opri la 10 metri în fața mea, poate la 8, dar mie, de frică, mi se păru că se oprise la 5 metri distanță. Sau chiar la trei. Odată fluierat, dispăru de unde venise. Pentru mine, din acel moment s-a rupt filmul, de n-am mai putut savura nicio clipă a drumeției, până la școală. Intrată în cancelarie, am salutat și m-am dus într-un colț, să nu mă întrebe nimeni de sănătate. Am scos borcanul de miere și l-am băut aproape tot, mai cu lingurița, mai dat pe gât, ca pe-un lichid liniștitor și consistent, ce alungă rămășițele fricii. M-am dres apoi cu apă și am intrat la oră.

De 30 de ani nu am mai străbătut acel drum pe jos, nici cu bicicleta. Iar din mașină, nu aveam ochi pentru el. Ca să vezi frumusețea, să observi natura trebuie să ai deja liniștea. Mai întâi liniștea, apoi vezi, descoperi natura, și de aici pacea devine mai adâncă. Altfel, treci ca gâsca prin apă, faci sport, jogging, mișcare, dar natură nu simți și nu vezi, dacă nu te apropii de ea într-o stare de liniște. Interesant, pentru acel drum mi-am pierdut atenția timp de trei decenii.

În luna lui Prier 2021, am intrat din nou în labirint. Mai întâi pe bicicletă, apoi pe jos, pe Calea Cisnădioarei până-n satul cu același nume. Am descoperit și un traseu cicloturistic, de 6 km, pe o potecă prin pădure. Arbori cu ‘pigment’ vernil pe alocuri, pictați și tatuați ca niște conducători de trib aborigeni. Drumul te scoate aproape de Piatra Broaștei, pe Valea Argintului, de unde-ți face argintul ochi dulci, din apa repede de pârâu vânjos, obișnuit cu vâna pietrelor de munte. Cisnădioara, frumoasă foc, ca o fată de măritat de pe vremuri. Aură și argint în plus îi dă și biserica- cetate, mai aproape de stele decât oamenii.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Cisnădioara, frumoasă foc, ca o fată de măritat de pe vremuri”

  • … Dupa-masa târziu, chiar înainte ca soarele sa apuna, mergeam sa înotam în lacul cu apa limpede de munte de la capatul satului. O luam întotdeauna cu noi si pe Măița, „pudela” noastra neagra, care nu obosea înotând de-a lungul lacului, în spatele nostru, 2km si mai mult. Ne întorceam acasa aproape de înserat, când strada era pustie si puteam observa cu usurinta tot ce se întâmpla în jur…
    La un moment dat, de dupa o poarta deschisa, un ciobanesc mioritic urias era cât pe ce sa ne-o însface pe Măița care mergea în lesa cuminte, cu gândul la cina de care o desparteau doar vreo 300 de metri. Nici astazi nu-mi dau seama de unde am gasit puterea ca într-o viteza fulgeratoare sa-mi iau catelusa în brate si cu o voce fioroasa sa urlu înspre câinele ciobanesc de lânga mine, sa plece. Si a plecat nervosul. Iar eu, habar nu am daca as fi reusit sa fiu la fel de viteaz, în situatia în care Măița nu ar fi fost în pericol.
    Nici eu nu am mai vazut locul acela de basm de foarte multi ani, Monica.

    • Legenda spune că, in serile senine de vara, dacă stai aproape de lac in timpul crepusculului si asculți cu atenție, se mai aude inca tipatul disperat al copilului de atunci.

      • Venind dinspre nori sau dinspre sat, niciodata nu e clar, iar asta uneori e infricosator.

        • Mie, întotdeauna, lacul acela înconjurat de brazi mi-a indus o stare de bine. 🙂

          • Nu mai rasuci si tu cutitul in …. dor, chiar daca nu e exact despre locul acela. 🙂

        • Monica este vinovata. Ea rascoleste amintiri cu descrierile ei frumoase.

Ediție specială cu Adrian Năstase | „Prin tribunale ca prin viață” cu Mihaela Olaru
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Apariție editorială de excepție

„Cronica de la Salcâmu Mic” de Sabina Ivașcu. Pentru detalii apăsați pe poza de mai jos: