Cleveland: Americanii care scuipă-n vasele cu flori

În America, la ora asta, pînă şi Dracu’ se uită la televizor!

La nici zece minute de la debutul aventurii, mi-am dat seama că harta nu-mi e de nici un folos. Am împăturit-o, am vîrît-o în buzunar şi am luat-o pe cont propriu. Din toate punctele de vedere, inclusiv din cel financiar (costa extrem de scump), hotelul se afla în Downtown, denumire americană pentru centrul oraşului. Mă găseam, aşadar, în locul către care, în toate marile oraşe ale lumii, periferiile îşi trimit reprezentanţii. De aceea, toate locurile alese drept centru, străbătute de artere cu rol clar de Strada Mare, sînt la orele serii animate şi supraanimate. Aici, la Cleveland, deşi ceasul arăta că mă aflam în seara zilei de duminică, domnea pustiul artic. Cîţiva tarabagii vindeau mere şi banane. Fără prea mare entuziasm. Pe o bancă, un boschetar lua cina, după ce investigase prin pubelele din apropiere. Era atît de pustiu pe străzile lungi şi drepte încît, deodată, m-a apucat spaima. Acea spaimă care te cuprinde cînd descoperi imensitatea singurătăţii din jur. Dacă mă ataca un borfaş ca să-mi ia portofelul puteam să zbier Ajutor! mult şi bine, puteam s-o fac şi la megafon. Nu venea nici Dracu’. Pentru că în America la ora asta, pînă şi Dracu’ se uită la televizor la un meci de baseball!

Brusc neliniştit, m-am întors la hotel.
Aproape în fugă.

Mi-am dat seama imediat că din stradă se intra direct în Tower City. Aici, pe unde am hălăduit înainte de a mă refugia în cameră, era mai multă lume. The avenue of Tower City joacă la Cleveland rolul Străzii Mari. E un fel de Champs Elysees de Ohio sau, ca să rămînem în spaţiul cultural american, un soi de Broadway al Clevelandului. Cîţiva puşti se zbenguiau zgomotos sub stropii fîntînii arteziene. Stropii erau, desigur, bine structuraţi din punct de vedere estetic. O prăvălie scosese în priveală o jucărie pentru copiii mari care sînt americanii:
Discuri de gumă care plutesc în aer.

Doi inşi obezi în stil american – umflaţi în şolduri şi normali la bust – amintind izbitor de o pară modificată genetic, aruncau în sus colacele de gumă, umflate mai înainte cu gura în scopuri strict distractive. Ici-colo, tarabe cu fleacuri mici: ace de păr, curele de ceas, t-shirturi, dar şi cu fleacuri mari: telefoane mobile. Strada Mare (acoperită) din Tower City răzbeşte în străzile în aer liber. Înainte de a se revărsa în stradă, The avenue of Tower City trece printr-o deltă de fast-food-uri. Pentru orice consumator de Centru e un moment de cumplită încercare. De pe toate rafturile îl îmbie irepresibil, mai ceva decît pe Ulise sirenele simfonice, hamburgherii în cele trei mărimi: Big, Medium, Small. Fetişcane prevăzute cu tăvi, dar mai ales cu un aer eminamente inocent, de candidate fără noroc la Miss America, îi aţin calea cu bucăţi de friptură. Pe gratis. Puţini americani rezistă acestui Infern al stomacului. De aceea, poate, americanii sînt şi atît de graşi. Mai marii oraşului au luat în calcul însă şi pe călătorul venit din Europa. Distinşii edili au avut de ales între două posibilităţi.

Prima:
Călătorul se lasă cucerit de haleala în dezmăţ, se aşează la o masă şi nu se mai ridică de acolo nici în 48 de ore.

A doua:
Călătorul o rupe la fugă din aglomeraţia de restaurante şi-şi găseşte adăpostul într-un magazin.

Pentru prima posibilitate au făcut lobby proprietarii de restaurante. Pentru a doua, proprietarii de magazine.
Au învins, pînă la urmă, proprietarii de magazine, scoţînd din mînecă asul:
Argumentul că-n ipostază de consumator de cumpărături, călătorul din Europa cheltuie mai mulţi dolari decît în ipostaza de consumator de haleală.

Drept urmare, la fel ca-n toate localurile din America, în spaţiul fast-food-urilor din Tower City face ravagii mirosul de ulei rînced, cu care americanii sînt obişnuiţi încă din leagăn. Pe europenii veniţi pînă aici, îi pune însă pe fugă. Pe fugă, pentru a nimeri, zăpăciţi cum sînt şi cu maţele întoarse pe dos, în braţele larg deschise ale magazinelor.

Tower City e, aşadar, adevăratul centru al Clevelandului. Mă lămuresc şi-n privinţa uşilor pe care se poate intra din străzile Downtownului. Edilii au gîndit pentru oraşul lor structura unei cepe. Un strat de pustietate pînă la Downtown. Un alt strat de pustietate – e drept mai puţin înfricoşătoare – pînă la Town City. Miezul, adică centrul propriu-zis, e acoperit. Cum The avenue of Tower City joacă rolul Străzii Mari, s-a simţit nevoia unui miez redus la un Mall, pentru a da puţinilor cetăţeni care ies din casă, lăsînd baltă meciurile de bassball de la televizor şi popcornul de pe măsuţă, iluzia că sînt în plin Centru. Într-un spaţiu atît de mic e imposibil să nu te iluzionezi că te afli într-un centru animat, cum întîlneşti în marile oraşe europene. The Tower City e însă un centru aparte. Nu numai prin grămădirea cetăţenilor sub un acoperiş de sticlă, obligîndu-i să suporte imbatabilul miros de ulei rînced, dar şi prin regulile stricte impuse celor doritori de a bate drumul pînă în centru.

Pagini: 1 2 3 4 5 6