Nicușor Dan este noul președinte al României. El a obținut 53,6% din voturi
>
Coaliția partidelor ca formă de guvernare a României: o analiză critică a efectelor asupra democrației și societății
În ultimii ani, România a asistat la formarea unei coaliții de guvernare care a reunit forțe politice cu orientări istorice și ideologice opuse, partide care s-au aflat de-a lungul timpului într-o permanentă competiție pentru putere și încrederea electoratului. Această alianță a fost justificată public prin nevoia de stabilitate, responsabilitate și continuitate guvernamentală într-un context marcat de crize multiple. În esență, însă, construcția sa a reprezentat un compromis politic profund artificial, care a anulat conflictul democratic firesc dintre stânga și dreapta, anulând astfel mecanismul natural al alternanței la putere.
În România post-decembristă, alegătorii s-au obișnuit cu ideea unei balanțe între două mari opțiuni politice. Când un partid ajuns la guvernare dezamăgea, electoratul se reorienta firesc spre opoziție. Această mișcare între poli ideologici era esențială pentru funcționarea unui sistem pluralist. În momentul în care principalele forțe politice s-au unit într-o alianță care acoperă aproape tot spectrul doctrinar, electoratul a fost privat de orice alternativă reală în interiorul sistemului politic tradițional. Votul a devenit, astfel, un gest formal, fără miză concretă, iar încrederea în procesul democratic s-a erodat în mod vizibil.
Pentru a înțelege dimensiunea anomaliilor produse de această coaliție, este suficient să ne raportăm la marile democrații occidentale. În Statele Unite, o alianță de guvernare între Democrați și Republicani — între Joe Biden și Donald Trump, de exemplu — ar produce un șoc de sistem și o criză de legitimitate fără precedent. La fel, în Marea Britanie, o guvernare comună între Laburiști și Conservatori ar fi echivalentă cu suspendarea competiției politice, distrugând dinamica esențială care alimentează sistemul parlamentar britanic. În aceste țări, opoziția reală nu este un lux sau o opțiune, ci o condiție de funcționare a democrației.
Prin extensia alianței guvernamentale la alte formațiuni, precum reprezentanții minorităților naționale, s-a instituit în România un adevărat monopol politic. Spațiul parlamentar a fost aproape în întregime acaparat de această coaliție, lăsând în afara centrului decizional doar câteva forțe politice marginale sau insuficient consolidate. Această concentrare excesivă a puterii, deși justificată prin rațiuni de eficiență și stabilitate, a avut efecte adverse majore: opacitate decizională, pierderea controlului democratic și sentimentul generalizat că voința alegătorului nu mai contează.
Mai mult decât atât, coaliția a încercat să impună acest model de colaborare politică și în administrația locală, în județe și orașe unde relațiile dintre partide au fost întotdeauna marcate de competiție dură și conflicte directe. În teritoriu, rivalitățile nu sunt abstracte sau ideologice, ci personale și cotidiene. Primari, consilieri, funcționari — toți sunt actori politici care s-au confruntat direct în campanii electorale și în administrație, iar impunerea unei cooperări forțate nu a făcut decât să agraveze tensiunile. Este ca și cum ai obliga suporterii a două echipe rivale să cânte același imn la un derby, în ciuda istoriei care îi desparte și a identității care îi definește.
Această deformare a competiției politice a avut efecte directe asupra electoratului. Alegătorii nu s-au mai regăsit în oferta politică existentă și au început să reacționeze în moduri previzibile: retragerea din viața politică, absenteism masiv sau orientarea spre formațiuni radicale, naționaliste sau suveraniste. În lipsa unor partide mari care să le ofere alternative reale, românii s-au refugiat în proiecte politice din afara sistemului, uneori doar ca formă de protest, nu neapărat din convingere ideologică. Votul a încetat să mai fie un exercițiu de alegere și a devenit unul de sancționare.
Această criză de reprezentare a atins un punct culminant la alegerile prezidențiale din 2024, când liderii tradiționali ai partidelor aflate la guvernare au înregistrat scoruri electorale extrem de slabe, semn clar al pierderii masive de încredere din partea propriului electorat. Alegerile au fost ulterior anulate, ceea ce a alimentat convingerea că mecanismele democratice sunt manipulate în favoarea unui sistem închis, autoconservator. În acest vid de reprezentare, au apărut candidați independenți, din afara sistemului politic consacrat. Deși această diversificare aparentă ar fi putut oferi o gură de aer, realitatea este că niciunul dintre acești candidați nu a propus un program de țară concret, coerent și aplicabil. Discursul lor a fost dominat de emoție, de retorică anti-sistem și de mesaje personalizate, fără o viziune clară de guvernare.
Toate aceste fenomene au contribuit la o fragmentare tot mai profundă a societății românești. Ruptura nu se mai manifestă doar între clase sociale sau opțiuni politice, ci între cei care aleg să rămână în România și cei care decid să plece. Exodul românilor, accelerat de lipsa perspectivelor, de nemulțumirea față de instituțiile statului și de criza de încredere în liderii politici, a devenit o realitate structurală. Diaspora, în continuă creștere, capătă un rol tot mai important la alegerile naționale, în special la cele prezidențiale. Ea votează diferit față de electoratul din țară și influențează decisiv echilibrul politic, adâncind decalajul dintre guvernare și reprezentare.
În esență, coaliția de guvernare, în forma în care a fost creată și impusă, nu a produs stabilitatea promisă. Dimpotrivă, a accelerat criza de încredere, a delegitimat partidele tradiționale și a deschis larg porțile pentru discursuri radicale și instabilitate electorală. Prin anularea conflictului politic firesc, a fost anulată și o parte esențială a democrației funcționale. Alegătorii au fost privați de posibilitatea de a alege, de a sancționa și de a spera. În loc să fie o soluție temporară într-un moment de criză, această alianță a devenit simbolul unei rupturi profunde între cetățean și stat, între promisiune și realitate, între democrație și simulacru.
P.s. România, înainte de toate!
(Sursa: FaceBook Avram Gal)
Comentarii
Lasă un răspuns