Colonelul ne ţine un discurs despre artă

Colonelul e subţire, cu părul rar dat peste cap şi ochii spălăciţi. Cînd ne ţine un discurs, are o mică ezitare, ca şi cum ar sta în cumpănă dacă să ne spună sau nu. Eh, o să le spun, pînă la urmă! pare să se citească pe faţa lui, acum hotărîtă, totuşi, cătînd într-o parte ferit. Sau nu, e vorba mai degrabă de modestie, vicleană, că, da, noi sîntem oameni mari, ştim atîtea lucruri de la Bucureşti, şi el s-ar putea face dracului de rîs.

Acum ne vorbeşte despre o expoziţie cu subiecte istorice, o mare expoziţie deschisă la Bucureşti, mult lăudată de întreaga presă.
– Nu zic nu, rosteşte colonelul, cu privirile plecate, frământând încurcat caietul pe care-l ţine în mâini, nu zic că nu mi-a plăcut, nu mă pronunţ asupra valorii estetice. (Aici ridică privirile, şi eu, contrariat de o asemenea modestie caut, totuşi, în ochii lui, acea lumină vicleană, a prefăcătoriei, dar nu găsesc nimic, are o privire spălăcită, de personalitate cenuşie). Totuşi, daţi-mi voie să mă pricep la problemele militare. Am văzut acolo, nu spun că nu mi-a plăcut, un tablou frumos, „Cercetaşul” se intitula. N-am nimic împotrivă, ostaşul din tablou poate să ajungă şi cercetaş, dacă munceşte serios şi se supune regulamentelor, dar asta nu înseamnă că, în acest moment al luptei, noaptea, să plece în misiune pe un cal alb. Păi în ce armată din lume s-a mai văzut cercetaş pe cal alb?!
Sau altceva.
Văd un tablou intitulat „Eroul”, în care un soldat român atacă cu baioneta inamicul înarmat cu un pistol. Păi, tu-i Paştele mă-si de Armată română! unde s-a văzut să ataci cu baioneta inamicul care e înarmat cu pistolul? Eu l-aş fi chemat imediat pe respectivul găgăuţă de soldat şi i-aş fi dat trei zile de arest, că habar n-are de Regulament, care spune clar:
Cînd inamicul e superior înarmat, pentru a nu face pierderi inutile în rîndul propriei armate eviţi atacul.
Aşa aş fi făcut cu blegul ăla din tablou. Iar ei, auzi, îl mai şi fac Erou, cînd, mai degrabă, tabloul trebuie intitulat: Tîmpitul.