Comedia subsuorilor din flecăreala erorilor

sau a ce miros CV-urile inteligențelor artificiale de mimare a fondului

Am făcut, la bătrânețe, o facultate de limbă engleză, în Anglia. O inițiativă plină de umor din partea mea, pentru că nu am studiat engleza la școală, ci am învățat să vorbesc urmărind filme, citind în engleză, conversând, compleșită de simțul ridicolului; am învățat carevasăzică engleza precum lăutarii, după ureche. Fiind afonă, a trebuit să iau în calcul și învățăturile domnului Shakespeare: de erori e bine să râzi, publicul plânge doar la nota de plată. Nici nu știi dacă e corolar sau Coriolan.

Foarte curând am realizat că Cioran a avut dreptate, nu în privința îmbrățișării elective cu moartea, ci în privința faptului că a scrie într-o limbă străină e o caznă fără de care poți trăi mulțumitor. Englezii, conservatori până la vârful unghiei onomatopeelor, nu-ți pot înțelege metaforele și meandrele literare. Nichita Stănescu nu ar fi trecut clasa. Orice încercare de a imagina diferit realitatea e considerată greșeală din necunoașterea limbii. Dali o fi ridicat el coala de apă sărată, ca să vadă dacă mai are câinele coadă, dar dacă ar fi încercat să scrie o poezie pe subiect ar fi fost trimis să plimbe vaca. T.S. Eliot nu e nici astăzi înțeles, deși tovarășilor masoni le-au fost înmânate și înțelesurile, și subînțelesurile. Orice nuanță e privită cu suspiciune. Englezilor le plac poeziile gen jurnal de domnișoară, în care fiecare scrie ce-a făcut și cum a făcut în ziua respectivă, fără a-l deranja prea mult mental pe cititor. Bineînțeles că sunt și poeți și scriitori de limbă engleză șmecheri, dar ei folosesc un altfel de comerț cu realitatea, bazat pe reclamă și simboluri prestabilite, moștenite din poet în poet, din scriitor în scriitor. De-aia e bine să citiți, puteți afla pe ce lume trăiți mai relevant decât din cărțile de istorie. Dacă nu scrii cum vor vorbitorii nativi de limbă engleză, e greu pentru cititori să înțeleagă ce mama mă-sii ai avut de zis. În ziua de azi e și mai greu pentru că sunt preferați autorii expliciți, care nu deranjează siesta intelectuală. Nu m-aș fi putut considera niciodată un scriitor de limbă engleză, deși am experimentat, pentru că nu e limba în care m-am născut. Ca să scrii poezie în limba engleză, și nu eseuri pentru examenele de la facultate, trebuie să fi supt lapte de la sânul englezoaicei, să fi ascultat cântecele de leagăn ale englezilor, prostelile onomatopeice ale părinților, fraților și surorilor mai mari, trebuie să fi urmat povețele bunicilor și să fi mers, măcar în primii ani de școală, la o școală englezească. Englezii, ca și americanii, studiază în școli cu preponderență literatură de limbă engleză. Literatura studiată în universități e internațională, dar prietenoasă cu firea englezului. Se pune foarte mult accent pe literatura contemporană. Exact ce unii dintre strămoșii lor i-au sfătuit să nu facă, nu folosindu-se de programa școlară.

V-am spus toate acestea nu ca să critic, ci ca să explic. De multe ori românii dau prea multă importanță diplomelor dobândite pe la universități din străinătate. Locuiesc în Marea Britanie de mai bine de douăzeci de ani. Una e să locuiești aici, alta e să vii pentru câțiva ani la studii sau în concediu. Alta e să vii cu burse pentru care rămâi dator cu ceva laude și contraservicii. Cei care flutură astfel de diplome pe sub nasurile altora vin de multe ori prin rețele de interese, network adicătelea, pentru că interesant pentru globaliști a fost răspânditul mesajului, nu coeficientul de inteligență. Pe lângă limbajul ong-ist, soros-ist, musk-ist și facebook-ist, limbajul de lemn al socialiștilor români a fost floare la ureche. Cei care practicau știau că vând pești de sticlă și flori de plastic. Limbajul corporatist i-a făcut pe mulți să creadă că peștele de sticlă poate înota și că florile de plastic au miros și că mormintele le preferă.

Facultatea la care am fost studentă producea, anual, o revistă de proză, poezie și teatru și un cenaclu de youtube, de interpretare a textelor personale. Revista se vindea doar studenților; am propus să căutăm niște sponsori, într-o țară insistent capitalistă, dar mi s-a spus că sponsorii s-ar fi putut amesteca în conținut. Era o revistă construită doar de studenți și așa trebuia să rămână. Aproape toate textele pe care le-am trimis mi-au fost refuzate, cu motivația că erau altele mai bune. Am fost convinsă că așa era pentru că mare parte a colegilor mei erau născuți în limba engleză sau în familii vorbitoare de limbă engleză. Fusesem impresionată și de multe din compozițiile prezentate la orele de clasă, multe conforme, după cum am mai spus, cu firea și emoțiile englezului, dar și cu limbajul de cartier, o altă carență a pregătirii mele. În ultimii ani de facultate am avut și serviciu, cu normă întreagă, așa că jonglam printre cerințele de la locul de muncă, prezența la ore, examene, eseuri și activități extracurriculare. Cu ceva zile în urmă am găsit revista pe care nu apucasem s-o răsfoiesc. Cu mintea limpede, fără criticile colegilor și ale profesorilor, care rar înțelegeau ironia românească, umorul negru britanic fiind o altă mâncare de fish and chips, mi-am dat seama că textele mele, așa vai de ele, erau de-a dreptul interesante pe lângă ce-am citit. Nu mi-am dorit niciodată să fiu faimoasă, nu pentru că aș fi proastă sau nu mi-aș cunoaște valoarea, ci pentru că am învățat de la unii cu mintea întreagă și bunul simț la purtător. Dar mai ales, pentru că principalul meu profesor a fost chiar Dumnezeu, Dumnezeu Oficial, care nu a făcut să dispară Statuia Libertății sau Turnul Eiffel, nici măcar coiful de aur sau statele unite ale aroganței americane, ci s-a infiltrat în viețile noastre metodic, logic, fără echivoc, prin cuvânt și emoție de simțuri cuvântătoare.

Există însă și cetățeni care cred că faima li se cuvine. Și fac mare caz de ei înșiși. Eu l-aș ruga pe domnul Bolojan să se uite atent la echipa dumnealui guvernamentală și să ne spună ce vede, ce aude și a ce-i miroase? Cum să scapi poporul de asuprirea pensiilor speciale, a amestecurilor a tot felul de smintiți în treburile interne ale țării și de furtul calificat de la bugetul țării, sub oblăduirea UE, cu așa echipă? Poporul care nu știe să scrie și să citească, educat de guvernele anterioare și mângâiat pe cap de fostul președinte Iohannis se uită la guvernanți ca la desene animate în limba engleză, cu râsete și aplauze preînregistrate. CNA-ul ar trebui să sancționeze membrii guvernului, pentru habarnism cauzator de griji sociale, și televiziunile plătite chiar de sponsorii dumnealor, pentru programe gen cireadă. Iar sponsorilor vreau să le amintesc că mulți dintre dumnealor au susținut că bășinile de vacă și taur comunal poluează.

Și nu pot să nu comentez un pic și alegerile de la primăria capitalei, un amestec de Oda bucuriei și Dans macabru, scârțâit de epoleți și parfum de grădină zoologică. Ultimii ani ne-au dovedit că alegerile electorale sunt un joc de Păcălici. Păcălici cu costumașe internaționale. Nu trebuie decât să faceți perechi de candidați și serviciile pe care le reprezintă. Serviciile, la rândul lor, servesc diverse ordine masonice, care se servesc din masa monetară. Singurele alegeri libere au fost acelea în care poporul a trebuit să aleagă între Iisus și Baraba. Poporul a ales ce a fost sfătuit chiar de către cei care îi dădeau peste mână, când voia să împrumute cărți de la biblioteca privată.

În condițiile în care masoneriile și serviciile secrete au acaparat aproape tot, acum poate înțelegeți de ce Biblia vorbește de sfârșitul lumii, ne aflăm în situația în care ăia au încercat să înghită cu totul libertatea celorlalți, cu tot cu spini, copite și coarne și s-au constipat. Votul a ajuns o trecere pe cheltuieli a premiilor de premianți dinainte anunțați. Și mai ales țineți cont și de ce v-a spus Marquez:

“Președintele se ridică și, în loc s-o cumpere de la florăreasă, smulse o margaretă dintr-un răzor din parc și și-o puse la butonieră. Florăreasa îl luă prin surprindere:

-Florile astea nu-s ale lui Dumnezeu, domnule, îi spuse supărată, sînt ale primăriei.” (Marquez, 2003)

Bibliografie:

Marquez, Gabriel Garcia, [2003], “Douăsprezece povestiri călătoare”, Editura RAO, București, p.17