Comunicate imunitare

Cu foarte rare excepții, natura ne-a prevăzut pe toți cu un sistem de apărare extrem de ingenios și de eficient (cu condiția să nu ni-l sabotăm singuri). Și e firesc să fie așa, având în vedere că până și o bacterie dispune de un sistem imunitar elaborat, care o ajută să facă față dușmanilor naturali și sintetici cu care are de-a face. Cu atât mai mult ne așteptăm la asta din partea ființelor umane, care, în complexitatea lor inegalabilă, vin în contact și interacționează permanent cu mediul înconjurător, interacțiune fără de care nu ar exista nici viață.

Acel organ invizibil, format dintr-o multitudine de celule și funcții celulare, intră în acțiune de îndată ce alte bariere mecanice (pielea și mucoasele) ori chimice (sucul gastric) nu mai reușesc (nemaifiind intacte) să împiedice pătrunderea particulelor străine în corpul uman. Pe lângă apărarea cu care le dotează natura încă de la naștere, vertebratele (din care facem și noi parte) dispun de un al doilea tip de sistem imunitar, adică de capacitatea de a-și instrui celulele imune astfel încât să poată răspunde specific fiecărui intrus în parte și să-și poată memora impactul pentru a-l putea evoca mai târziu, dacă e cazul. Uneori agresorul rămâne întipărit în memoria imunitară o viață întreagă și orice tentativă de a trece la un nou atac îi este anihilată din start; alteori acesta este dat uitării iar organismul agresat din nou intră iarăși în alertă și lupta se reia de la capăt. Fiecare celulă imună cu propria memorie, fiecare patogen cu (ne)șansele lui de a fi deconspirat și anihilat. Există boli, cum ar fi cele ale copilăriei, pe care le facem o singură dată în viață, dar există altele care se pot repeta de mai multe ori, în funcție de cât de bună e memoria dezvoltată de sistemul de apărare și de cât de schimbători intrușii.

Cine sau ce compune acel arsenal cu care suntem dotați de la natură și pe care ni-l instruim pe parcurs? Prin sânge și lichidele corpului circulă multe proteine – unele dintre ele poartă numele de imunoglobuline (anticorpi) –, iar prin țesuturi și organe patrulează numeroase tipuri de celule, mai mult sau mai puțin specializate. Un sistem imunitar intact știe să deosebească perfect ce-i propriu de ce-i străin și să intre numaidecât în alertă atunci când apare o amenințare din afară. Și el „ne ține la curent” în permanență cu lupta care se dă, precum și cu rezultatele preliminarii sau definitive. În el putem citi ca într-o carte despre afecțiuni acute sau cronice; despre boli prin care am trecut, cu sau fără știrea noastră, și de care ne-am vindecat; despre armistițiile încheiate cu unii intruși (HIV, hepatita C); despre patogeni latenți, pe care va trebui să-i adăpostim veșnic (herpes); despre (in)eficiența unor vaccinuri; despre scutirea ulterioară de îmbolnăvire și pe ce durată; despre autoagresiune (boli autoimune), apărarea insuficientă (imunosupresie) sau exagerată (alergie); despre respingerea grefelor sau existența unor paraziți mici sau mari în organismul nostru.

Cum arată acele comunicate și cum le putem detecta și interpreta? Simptomele pe care noi le descriem pentru fiecare maladie în parte și care se compun din febră, dureri, tuse, strănut, grețuri, vărsături, diaree etc. sunt rapoarte despre lupta care se dă și despre încercările sistemului de apărare de a ne descotorosi de acei agenți străini (antigene) pătrunși în corpul nostru. Prin diverse teste de sânge ne putem edifica și cu privire la natura intrușilor: putem „suspecta” un virus, o bacterie, o ciupercă sau un parazit și ne putem aprofunda apoi căutatul cu scopul de a le afla identitatea. Test după test ne trădează tipul patogenilor, specia, numele și prenumele. Pentru că parametrii care fac obiectul comunicatului sunt prea numeroși, ne dedicăm doar anticorpilor. De la ei putem afla multe, inclusiv stadiul bolii. Unii (Imunoglobulina M, IgM) ne comunică o boală în desfășurare sau încă proaspătă, de-abia încheiată. Alții (Imunoglobulina G, IgG) ne aduc la cunoștință o bătălie ce aparține trecutului și care a fost câștigată, asigurând protecție ulterioară pe durată variabilă. Tot ei ne informează și despre prezența unor intruși care nu se mai dau plecați (HIV, virusul hepatitei C).

Uneori, din nivelul acelor anticorpi putem estima și perioada în care ne mai putem bucura de protecție. Valabil mai cu seamă pentru vaccinuri, fiindcă trecerea prin boală conferă de obicei o imunitate mult mai complexă și de durată mai lungă, indiferent de nivelul (titrul) anticorpilor. Sistemul nostru imunitar pare să-și memoreze mult mai bine lupta „corp la corp” cu intrusul viu decât contactul cu unul mort sau doar cu părți componente ale aceluia (motiv pentru care se recurge la rapeluri). Durata imunității conferite de trecerea prin boală este și ea diferită nu numai de la o persoană la alta, ci și de la un microorganism la altul. Există boli, precum pojarul sau varicela, care conferă o imunitate pe viață și există altele, precum diareea, cauzată de un norovirus, care se pot repeta după câteva luni. Și mai există și boli precum gripa, la care soarta pare să ne fie pecetluită de prima tulpină de virus cu care avem ocazia să facem prima gripă serioasă. Acea tulpină – mai bine zis anticorpii câștigați – influențează cursul unei viitoare întâlniri cu alte tulpini gripale. Ei „decid” dacă acele tulpini ne vor îmbolnăvi grav sau omorî sau dacă nu ne vor afecta decât superficial.

Fiindcă trecem printr-o pandemie care a blocat mai totul, să încercăm să exemplificăm cele de mai sus referindu-ne la SARS-CoV-2. Există posibilitatea de a afla câte ceva despre virus nu doar prin teste directe PCR/antigen, ci și analizând urmele lăsate de acesta. Testele de sânge pot indica fie efectele vaccinării, fie trecerea prin boală. E vorba de dozări de anticorpi și de detectarea limfocitelor T, a acelor celule specializate în lupta antivirală.

Mulți nu le recomandă însă, pe motiv că testele cu adevărat relevante (cele de anticorpi neutralizanți) sunt scumpe, laborioase și greu de interpretat (!), iar dacă persoanele respective le efectuează pe cont propriu, cu speranța obținerii mult râvnitului certificat verde(!), ele beneficiază doar de o atenție limitată la 3 luni. Cât privește testele care să demonstreze activarea de limfocite T, acelea nu se fac de rutină, ci doar în cercetare (!). Dar și așa, există studii care au relevat prezența acelor limfocite la 100% dintre cei trecuți prin boală, inclusiv la aceia care nu au dezvoltat anticorpi. Și mai îmbucurător: acele celule au fost identificate la circa 81% dintre persoanele care încă nu veniseră în contact cu virusul corona, ce-i drept, într-un număr redus dar gata să intre în luptă. (Să fie asta explicația pentru cei 85% dintre noi care fac infecții ușoare sau asimptomatice? Așa-numita imunitate încrucișată?)

Să luăm categoria „vulnerabililor”, adică a persoanelor în vârstă/cu imunitate scăzută/cu comorbidități etc., persoane cu risc crescut de a contracta forme severe de îmbolnăvire, de complicații și de deces. Motive suficiente pentru a fi fost trecuți printre primii la categoria beneficiarilor de vaccin. S-a constatat că după prima doză doar 1% dintre vârstnici au dezvoltat anticorpi neutralizanți și că 31,3% nu au dezvoltat acei anticorpi  nici după a doua doză. La imunosuprimați producția de anticorpi e și mai slabă. Doar unul din cinci primitori de transplant a dezvoltat anticorpi. Cum arată totul dacă acele persoane înving boala? Anticorpii pe care-i produc sunt unii foarte robuști și aproape că nu se deosebesc ca număr și funcționalitate de cei ai persoanelor tinere. În plus, sunt detectabili și la mai bine de 6-8 luni de la îmbolnăvire. Anticorpii formații în urma infecției parcurg apoi un proces de maturizare în corp, ceea ce-i face pe zi ce trece mai eficienți. Se poate demonstra asta prin așa-zisul „test de aviditate”. Cu cât timpul scurs de la îmbolnăvire e mai lung, cu atât aviditatea acestora e mai mare. Un semn că limfocitele B (celule imune specializate în producerea de anticorpi) nu pierd vremea, ci lucrează mai departe pentru a forma anticorpi tot mai bine adaptați patogenului și cu o capacitate tot mai mare de a lega antigenul. Dacă la 6 săptămâni de la infecție aviditatea este de 18%, la 6 luni aceasta ajunge la 42%. La tineri și vârstnici deopotrivă. Am menționat testele de aviditate și nu anticorpii neutralizanți, fiindcă primele sunt o alternativă ieftină și ușor de efectuat în comparație cu testele de neutralizare, considerate destul de laborioase și costisitoare. Metoda a fost validată recent la Univ. din Innsbruck.

Putem face diferența între anticorpii câștigați prin boală și cei dobândiți prin vaccinare? Răspunsul este „da”! Având în vedere că mai toate firmele producătoare de vaccinuri s-au axat pe introducerea/fabricarea în corp de proteină virală spike, anticorpii produși prin vaccin vor fi îndreptați doar împotriva acestui tip de antigen (să-i numim anticorpi anti-S). La trecerea prin boală, sistemul imunitar nu se concentrează doar pe acea proteină, ci mai produce și alți anticorpi, împotriva altor antigene virale. Unul se numește nucleocapsidă (să-l numim anticorp anti-N). Așadar, ori de câte ori detectăm anticorpi anti-N, avem de-a face cu cineva care a trecut prin infecție. Cererea de teste serologice (de anticorpi) se menține totuși, iar firmele producătoare s-au conformat și au oferte tot mai cuprinzătoare. Dar, ca la orice test, e greu de ales și e și mai greu de convins scepticii testelor serologice să le accepte cu aceeași tragere de inimă cu care acceptă testele PCR sau antigen. Sau cu care recomandă vaccinurile, cărora, în prezența unor anticorpi care să dovedească valid trecerea prin boală, le scad și mai mult șansele la acceptabilitate printre scepticii… vaccinali.

Ori de câte ori vine vorba de un eventual booster la vaccinurile anti-hepatită, FSME, tetanus etc. se recomandă o titrare de anticorpi. Doar dacă nivelul acestora era unul scăzut se recomandă rapelul. Întrebările referitoare la eventuale testări de anticorpi înainte de vaccinarea anti-Covid sau măcar înainte de booster sunt neglijate cu îndărătnicie. „Specialiștii” din ministerul sănătății subliniază că acestea „nu sunt nici utile și nici recomandate”. În orice caz nu acelora care dispun de un sistem imunitar competent. Acolo știm cu siguranță (!) că ei au dezvoltat anticorpi, dar nu avem încă o soluție care să delimiteze protecția de non-protecție. Ba se trece chiar la amenințări: „Dacă medicul, pe baza detectării de anticorpi, sfătuiește o persoană – contrar recomandărilor medicale exprese – să renunțe la vaccinare, iar acea persoană se îmbolnăvește de Covid, acest lucru ar putea avea consecințe pentru medic (…) Siguranța vaccinării nu este afectată de prezența sau absența anticorpilor.” Oare cine preia responsabilitatea în caz că persoana vaccinată – în baza recomandărilor medicale exprese – se îmbolnăvește totuși de Covid?

Încă nu se cunoaște nivelul de anticorpi care să garanteze o protecție fiabilă, se spune. Și atunci de unde se știe că fix la 6 luni protecția dispare și că este nevoie de o nouă doză?! Cât privește infectările care survin la cei vaccinați (străpungerea apărării vaccinale), definiția acestora și felul în care se interpretează cifrele sunt altele decât la nevaccinați. Ele sunt definite ca fiind cazuri de infecție simptomatică (febră, dureri în gât etc.) la persoane vaccinate. Asta acolo unde se testează, fiindcă în majoritatea cazurilor vaccinații sunt excluși de la testare. Detectarea virusului la vaccinații asimptomatici nu este luată în considerare. Nu așa și la nevaccinați, unde numărul de „infectări” anunțat conștiincios zilnic îi include și pe asimptomaticii care formează de fapt majoritatea. Prin urmare, iarăși folosim standarde diferite și comparăm mere cu pere atunci când enunțăm diferențele formidabile dintre vaccinați și nevaccinați.

Life is life threatening – viața înseamnă un permanent pericol de moarte. De sănătatea noastră se ocupă însă cel mai bun doctor pe care natura ni-l putea pune la dispoziție: sistemul imunitar. Și pe acesta ar trebui să-l protejăm cu tot ce ne stă la dispoziție și în putință. Pandemia prin care trecem ne-a arătat că există infinit mai multe pericole care ne amenință securitatea și implicit și sănătatea și că acelea nu sunt neapărat virusuri sau bacterii. Și că trebuie să fim vigilenți și să nu renunțăm atât de ușor la drepturile câștigate cu greu de-a lungul secolelor.