Concurentul american

31/03/2014 | ✎ Ion Cristoiu

— Tovarăşă Maria, îi zicea directorul tovarăşei Maria, adusă pînă la direcţiune tot într-o fugă, de Ionica, femeia de serviciu, veşnic speriată şi agitată, ai aflat vestea cea mare?

Tovarăşa Maria n-o aflase, fireşte. Şedea în faţa directorului buimăcită definitiv, cu basmaua uşor lunecată într-o parte, plină de scamă, aşa cum fusese luată din secţie. O clipă se gîndea că, poate, în sfîrşit, i se aprobase o casă din fondul de locuinţe al întreprinderii. Sau că Miliţia dăduse de băiatul ei, dispărut fără urmă cu vreo doi ani în urmă.

— Tovarăşă Maria, zicea directorul, străduindu-se să fie cît mai solemn, după ce, în prealabil, schimbase o privire plină de înţelesuri cu secretarul de partid, care şedea mai deoparte („nu ţi-am spus eu? nu ştie”), ai fost chemată la întrecere de tovarăşa Ioana Ionescu, din Sighetul Marmaţiei. Uite, scrie în „Scînteia”. Şi directorul îi făcea semne să se apropie de biroul uriaş, lucios, pe care abia atunci vedea ea „Scînteia”, mai precis textul tipărit cu litere groase, de o şchioapă, pe pagina întîi. Nu îndrăznea să se apropie, neştiind cum se procedează în asemenea ocazii (la învăţămîntul politic li se vorbise de importanţa întrecerilor socialiste, dar nu li se spusese ce-ar fi trebuit să facă ele în cazul cînd ar fi fost chemate la întrecere). La insistenţa directorului, tovarăşa Maria se apropia, cu mîna dusă la gură ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi înăbuşe un ţipăt. Şi, într-adevăr, era să ţipe de spaimă. În text îi sărea în ochi numele ei: Maria Buzdugan. Tipărit cu nişte litere groase, mari, atît de mari încît Mariei Buzdugan i se făcea frică.

O dată cu întrecerea socialistă, pe Ştefan Cîmpureanu îl cuprinse un neastîmpăr ciudat. Citea zilnic ziarele, de fapt, seară de seară, urcat în patul lui supraetajat, în izmene, după ce se spălase pe picioare, şi în timp ce ceilalţi, din dormitorul uriaş, îşi pierdeau timpul cu o rîvnă de-a dreptul ieşită din comun. Ori de cîte ori citea despre faptele eroice ale celor prinşi în întrecerea socialistă îl apuca o ciudă cumplită. E drept, propusese şi el directorului o chemare la întrecere, dar oricît se zbătuseră cei de la Centru, tot nu reuşiseră să-i găsească concurent. Ştefan Cîmpureanu lucra acum fără nici un chef, aşteptînd momentul cînd răspunsul avea să-i aducă adversarul. Dar răspunsul întîrzia, şi lui îi era tot mai clar că acel concurent nu se va găsi. Şi iată că, într-o zi, prin intermediul „Scînteii” veni şi concurentul! Ziarul publica pe ultima pagină o ştire despre un muncitor american (John Forster) care, printre altele, făcea 100 de nituri pe zi. Ştefan Cîmpureanu ameţi de invidie. 100 de nituri pe zi? El abia dacă făcea 50. Şi înverşunat, hotărî să-l ajungă şi să-l întreacă. În cîteva zile, locul lui de muncă deveni de nerecunoscut. Conducerea întreprinderii hotărî să dea întregii acţiuni un caracter excepţional. La intrarea în întreprindere fusese aşezată o pancartă uriaşă, pe care se putea citi:
„Muncitorul Ştefan Cîmpureanu din această întreprindere se află în întrecere paşnică cu muncitorul american John Forster”. Lîngă locul de muncă al lui Ştefan Cîmpureanu fusese aşezat un panou uriaş, înfăţişînd pe John Forster, aşa cum îl văzuse Lilica Banu, funcţionară la Contabilitate, membră de partid şi de sindicat. Un american gras, cu pălărie albă, cu pantaloni albi şi bluză albă, zicînd vesel, împăcat cu noua situaţie:
Bravo, Fane, m-ai bătut, trebuie s-o recunosc!
Şi dedesubt urarea: Întreaga uzină e alături de tine, nea Fane!

Iar nea Fane trăgea tare. Zilnic veneau în vizită pionieri din toată regiunea, oprindu-se sfioşi la cîţiva metri depărtare, în timp ce instructorul, după ce-i privea o clipă mustrător, zicea:
Aici, aşa cum v-am explicat, lucrează tovarăşul Fane Cîmpureanu, cel ce a chemat la întrecere paşnică pe muncitorul american John Forster.

Între timp se schimbă şi profilul întreprinderii, şi nimeni nu mai avu nevoie de nituri. El însă continua să facă nituri, disperat că americanul acela urîcios nu ceda nici un metru din distanţa care-i depărta. Şi cel mai tare îl enerva că pe chipul concurentului nu se citea nici o sforţare, parcă se juca făcînd mai multe nituri decît el.

Asta pînă într-o zi, prin ianuarie 1990, cînd se pomeni bătut pe umeri de un american gras, cu pălărie albă, în pantaloni albi şi bluză albă, care îi spuse:
— Sînt John Forster, îmi pare bine că acum, după ce poporul român a răsturnat tirania, nu mai sîntem adversari!

Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii