Concursul „Bei şi cîştigi“

Într-o dimineaţă, când a începu totul, Ilie Tarbă se opri la Pizzerie, în drum spre Floreşti, unde mergea să depună o cerere pentru exclusivitate la transmisiile TV în direct din Măgură. Nu se întrezărea la orizont nici măcar un dialog telefonic între sat şi un studio TV din Bucureşti, d’apoi ditamai transmisia în direct. Drumul pînă la Cotă era stricat de la ploile de astă toamnă şi nu-l reparase nimeni pînă acum. Şi nici n-avea să-l repare, deoarece Fondurile Uniunii Europene pentru pripoare cu un coeficient de abrupţie mai mare de cinci fuseseră blocate sine die. Dar Ilie Tarbă nu putea sta locului. În fiecare zi punea la cale o afacere, mai precis, înainta dosarul pentru o afacere, socotind – zicea el – că la un moment dat vor veni investitori străini care vor fi obligaţi s-o răscumpere pe bani grei. Pînă acum, dusese la judeţ vreo cincizeci de dosare pentru exclusivitate şi, culmea, obţinuse deja vreo zece, deoarece hîrtiile intrau într-un circuit implacabil. Plecau spre Bucureşti, şedeau prin birouri şi se întorceau după un timp cu ştampila Aprobat. Reuşise astfel să pună mîna pe dreptul de a cerceta la faţa locului cîntecul greierilor pe timp de noapte, o afacere întrezărită ca bănoasă, deoarece – susţinea el – nu va trece mult şi casele de discuri americane se vor orienta către Muzica Naturii. Vesel că azi-noapte îi venise o nouă idee, Ilie Tarbă găsi de cuviinţă că-şi poate permite un popas pe la Pizzerie:
Să se mai distreze pe seama tăntălăilor care desfac în neştire capace de bere, tot sperînd să dea peste unul cîştigător. Tăntălăii erau la locul lor. Se înfiinţaseră de dimineaţă, cînd nea Vasile nici nu deschisese localul şi, după ce se ciorovăiseră din nou cu acesta, care voia să joace şi el, ceea ce ar fi însemnat că-n scurt timp n-ar mai fi avut cine să aprovizioneze localul cu bere, scoseseră masa afară, pe terasa amenajată acolo unde pînă nu demult proprietarul avea răsadurile de ceapă.

Aşadar, cei de la masă desfăceau de zor sticlele de bere, iar Ilie Tarbă îi privea cu un surîs subţire. Soarele ajunsese la acea oră incertă a dimineţii când nu-ţi poţi da seama dacă e 10 sau 11. Pe şosea nu trecea nimeni, dat fiind că mai sus, la Vidra, circulaţia era blocată de un miting spontan al culegătorilor de fructe de pădure. Pe drum, lîngă gardul lui Fane Purdel, un cîrd de raţe se prefăceau că dorm profund, fără vise, cînd, în realitate, doar moţăiau.

A fost momentul fatal, de destin, al lui Ilie Tarbă.
Văzîndu-i cum se lamentează că nu nimeresc premiul, el a apucat să zică doar atît:
— Ia daţi la mine încoace, să văd de ce nu vă iese!

Nu era ceva serios, în genul: sînteţi nişte proşti grămadă, eu sînt cel mai deştept şi o să vă arăt cum se cîştigă! Nu era nici un angajament ferm că el va rezolva problema. Era, ca să zicem aşa, mai mult o încercare, ceva în genul:
Ia să văd şi eu cum funcţionează drăcovenia asta, că m-aţi făcut curios!

Acum, cînd viaţa lui Ilie Tarbă a luat demult o întorsătură aiurea, cînd totul i s-a dat peste cap, ar trebui să ne întrebăm ce l-a apucat în acel moment. Cum ştim însă că omul are momente bizare, cînd face ceva fără a putea explica de ce, ne mulţumim să consemnăm, în dulcele stil al realismului clasic, doar atît:
Ilie Tarbă a întins mîna, dorind să desfacă şi el o sticlă de bere.

Cum el nu era ca ceilalţi, ceru un desfăcător şi, dintr-o mişcare scurtă, sigură, se trezi cu capacul în mînă. Îl întoarse cu o curiozitate surîzătoare. Pieliţa albă, de pe fund, nu avea scris nimic. Era necîştigător. Asta îl aţîţă puţin. Mai ceru o sticlă, străduindu-se să înfrunte surîsurile uşor amuzate ale celor din jurul mesei de tablă. Le opuse o privire stînjenită. Nici capacul următor nu-i adusese nimic. Mai ceru o sticlă. După ce o desfăcu, de data asta fără grija anterioară, o trînti pe masă. Avea deja o anume nervozitate în mişcări. Nici acum nu era scris vreun premiu pe capac. Mai ceru una şi încă una. Cei din jurul mesei nu mai spuneau nimic. Pusese stăpînire pe ei curiozitatea. O curiozitate normală, de oameni care voiau să vadă cine va fi mai tare: sticlele sau omul. Din acel moment, Ilie Tarbă era pierdut. Căzuse şi el în patima concursului. Pînă la închidere, desfăcuse deja o sută de sticle de bere, ba chiar dăduse fuga pînă acasă pentru a mai lua ceva bani. Noaptea tîrziu, înfierbîntat de atîta încordare, le dădu pe gît. Se îmbătă atît de tare că trebuiră să-l ducă acasă cu Dacia unuia dintre concurenţi. A doua zi, Ilie Tarbă se înfiinţă la Pizzerie. Se grăbise să ajungă înaintea celorlalţi, gîndindu-se că, la sosirea lor, le va putea arăta, plesnind de triumf, capacul cîştigător. Strădania îi fu răsplătită. La al doilea, desfăcut cînd voia deja să se lase, albul umed lăsă locul unui roşu vesel:
Cîştigase, potrivit scrisului, un grătar pentru picnic funcţionînd cu cărbuni sintetici.

Pagini: 1 2 3