Concursul „Bei şi cîştigi“

Însufleţit de cîştig, comandă zece sticle deodată, pe care le aşeză pe masă, una lîngă alta, în linie de trăgători. Le desfăcu pe toate. Nici una nu era cîştigătoare! Cînd sosiră ceilalţi, trecuse deja la alte zece sticle. Nu voia decît atît: să le dovedească tăntălăilor că el nu joacă, pentru că are altceva mai bun de făcut şi nu pentru că s-ar şti ghinionist.

După care avea să se ridice de la masă, să le zică niţel ironic, mult succes la desfăcut capace degeaba, şi să plece.
Avea treabă.
Se ducea la Floreşti să înscrie la Tribunal Fundaţia de reabilitare a Mumei-Pădurii.

Potrivit actului justificativ, iniţiativa izvora din realitate. Basmele care aveau drept eroină Muma Pădurii dădeau expresie mentalităţilor obscurantiste, potrivit cărora persoanele în vîrstă şi cele urîte trebuiau hulite. E o discriminare – scria Ilie Tarbă, sigur pe el – împotriva căreia trebuie să luptăm pînă la ultima suflare.

Ilie Tarbă se gîndise şi la felul cum va acţiona Fundaţia. Membrii ei de bază – nişte june fotomodel, ce s-ar fi pretins nepoatele Mumii – urmau să ia la rînd librăriile din oraş şi să confişte cu de la sine putere cărţile de basme care o descriau pe Muma Pădurii în culori denigratoare. Editurile care publicaseră astfel de cărţi aveau să fie date în judecată şi să li se ceară sume de bani drept pagube morale.

Şi astfel deveni Ilie Tarbă mai întîi un jucător înrăit.
De aici n-a fost prea greu să devină straşnic băutor de bere.
Lucrurile se petrecuseră cam aşa.

Cîteva seri la rînd, sticlele fură golite de ceilalţi. – Beţi-le voi! spunea Ilie Tarbă, eu nu suport berea. Iar ceilalţi, care desfăcuseră mai puţine capace, bucuroşi că au de dat pe gît ceva pe gratis, se învoiau. Într-o seară însă, Ilie Tarbă ajunsese cu desfăcutul la numărul de 50 de sticle. Cîştigase, pe la jumătatea numărului de cincizeci, un barometru specializat în atmosfera de deşert lunar şi, în consecinţă, se avîntase să dea gata încă 25. Ceilalţi desfăcuseră şi băuseră un număr considerabil de sticle. Cînd el îi îndemnă să le bea şi pe-ale lui, refuzară, bătîndu-se pe burtă, în chip didactic: nu mai era loc! Se ridicară cu toţii, ca să plece, dat fiind că nea Vasile, proprietarul Pizzeriei, voia să închidă mai devreme. Unul dintre struţii crescătoriei sale (avea aşa ceva) se îmbătase ciugulind nişte tescovină şi trebuia să-l potolească, deoarece ţinea neapărat să cînte ca un cocoş: Cu-cu-rigu!

Ilie Tarbă lăsă sticlele pe masă. După vreo cîţiva paşi se opri, ca lovit de ceva şi se uită înapoi.
– Nu-i nimic, zise nea Vasile, o să le golesc la gunoi.
– Cum adică, să le goleşti la gunoi?! sări Ilie Tarbă, indignat, mai bine le beau eu decît să le prăpădeşti.

Şi, întorcîndu-se, dădu gata cele cincizeci de sticle.
Situaţia se repetă mai multe seri la rînd. Şi astfel, Ilie Tarbă, deşi nu suferea berea, se pricopsi cu un diabet în formă periculoasă. Doctorii nu mai putură să facă nimic.

Pagini: 1 2 3