Condiția unei democrații autentice: să fii intrat în sânge

Fascism. Sincer să fiu, nu m-am preocupat mai serios până acum de istoria ascensiunii și prăbușirii fascismului în Germania. Poate și pentru că personajele cheie ale acestei Istorii sunt autoare ale unei grozăvii de neînchipuit în secolul XX și în orice secol de altfel: Holocaustul.

Un personaj istoric fie și controversat merită apropierea teoretică de el pentru că, mai știi?! Poate descoperi o nuanță acolo unde s-a fixat o etichetă clișeu. În cazul lui Hitler și al acoliților săi, acest proces e cu neputință.

În ultimul timp, stimulat de cazul Erwin Rommel, la care am ajuns citind Marea Debarcare, am început să mă preocup de ascensiune și prăbușirea fascismului în Germania. M-am apropiat de acest teritoriu sub puterea unui adevăr devenit clișeu prin neostoita rostire: Hitler a venit la Putere prin mijloace democratice.
Iscodirea perioadei dintre proclamarea republicii de la Weimar și cucerirea Puterii de către Hitler îmi arată însă că e nevoie de o nuanță: Prin mijloace aparent democratice.

Constituția Republicii de la Weimar intră în vigoare în septembrie 1919. Drumul lui Hitler către putere intră în linie dreaptă începînd cu 1929. Așadar, Germania cunoaște o experiență democratică de doar un deceniu.

Dacă ne gândim că ea venea după monarhia wilhelmiană, că, între 1919-1929, Republica a traversat numeroase crize politice, putem spune că Germania n-avea în 1929 o democrație intrată în sânge, devenită fel de a gândi și a trăi.

Priviți cu atenție la România lui 2026! Are 36 de ani de democrație. Dacă socotim că perioada ceaușistă a fost, totuși, una de ridicare a nivelului intelectual, și de școală serioasă, democrația noastră e mult mai bătrână decât cele peste trei decenii.

Vi se pare că democrația e în România lui 2026 o realitate care nu poate fi pusă la îndoială? Vi se pare că politicienii au democrația ca un soi de windows calculatorul? Vi se pare că jurnaliștii au în sânge responsabilitatea care e libertatea presei? Vi se pare că românii au dobândit spirit critic, indispensabil cetățeanului-pilon în democrație?

Păi, atunci, cum să ne mire ascensiunea dictatorului Hitler în Germania anilor `30? De fapt, democrația cu momentele ei cruciale – alegeri libere, presa liberă, negocieri, compromisuri – nu era în Germania decât fațadă sub care se ascundea betonul dictaturii.

Nu, prin instaurarea dictaturii lui Hitler nu s-a pus capăt democrației în Germania. De fapt, s-a pus capăt comediei care era așa-zisa democrație. Înseamnă că și-n România statul de drept poate fi pus la îndoială în numele autoritarismului? Cum să nu? Norocul nostru e că suntem o țară prea mică pentru a ne permite să ieșim din cuvântul Puterilor Garante.

*

Bogza. În peisajul anilor 1944-1947, la sfîrşitul unui cataclism social şi la începutul unei ere pe care mulţi o doresc a păcii eterne, Geo Bogza, cu ochiul său planetar, cu patetismul grav, de orgă cît Caraimanul, al scrisului său, cu umanismul definitoriu al atitudinii, corespunde sentimentelor colective ale momentului. În plus, el are capacitatea dovedită şi în scrisul anterior, de a face dintr-un eveniment, dintr-un fapt, un text literar în care semnificaţiile moral-filosofice se disting asemenea nervurilor în adîncimea unei frunze. Iată, de exemplu, din tableta Marele doliu al lumii, Victoria, 15 aprilie 1945, această imagine a doliului planetar la moartea preşedintelui Roosevelt:

„Inimile iubitorilor de pace şi de libertate de pe toată întinderea lumii sînt în doliu. Pe vastele suprafeţe ale Pacificului uriaşele port-avioane şi cuirasate care se pregătesc să pătrundă în porturile Japoniei perfide au pavilionul în bernă. Cîinii polari, mari şi buni, şi credincioşi omului, care trag săniile pe cîmpiile de zăpadă ale Peninsulei Alaska, au, agăţată în hamuri, o legătură neagră care flutură pe lîngă coama sburlită. Preşedintele Roosevelt a murit (…). În această zi nu se mai aude nici bubuitul tunurilor de pe cîmpul de luptă, nici sgomotul miilor de avioane sburînd peste trupul Germaniei vinovate în agonie, nici trîmbiţele victoriei care se pregăteau să sune, ci, într-o tăcere încremenită care s-a întins pe tot pămîntul, într-o tăcere de catapeteasmă a lumii ruptă în două, întreaga omenire îşi dă seama, înfricoşată şi devenită dintr-odată solemnă, cum n-a mai fost poate, în toată istoria ei, că Preşedintele, marele Preşedinte Roosevelt a murit”.