Confesiunea unui bunic

Îmi strâng în brațe nepoțeii și zău dacă le-aș mai da drumul! Lumea ce li se întinde în față mă sperie teribil și-mi displace organic, așa că îi țin strâns la piept. Când sunt cu amândoi, le cânt din tot sufletul meu reînflorit de dragostea ce le-o port:

Noi suntem campioni,
Mereu companioni
Acum, să afle toți,
Tataie și nepoți !

Prin țară colindăm
Multe ne mai bucurăm,
Acum, să afle toți,
Tataie și nepoți !

Și când cântăm cu haz,
Pe câmpuri la Islaz,
Că suntem fericiți,
Voioși, nedespărțiți !

Doamne, fă o minune și mai îndură-mă în preajma lor niscaiva ani, cât să-i văd ridicați vârtos în viață! Până atunci, repet în fiecare seară un fel de rugăciune, aflată de la Părintele Constantin Necula:

„Pupă-l cât încă mai stă la pupat!
Ține-l în brațe cât încă mai stă. Veghează-i somnul cât încă doarme lângă tine. Spală-l cât încă se mai lăsă spălat. Îmbracă-l cât încă nu se opune. Și pupă-l, pupă-l în plus, că pupatul de azi nu se mai pune mâine.
Profită acum. Asta e superpromoția care nu se mai întoarce.
Joacă-te cât încă te mai roagă pe tine. Fă-i de mâncare la ce oră vrea. Clătite. Orez cu lapte.
Macaroane cu brânză. Dacă poți, dacă e în puterea ta, nebunii nu există, ci doar bucurii pentru copil și părintele său. Răspunde-i la toate dece-urile obsesive.
Ascultă-l cât încă te mai căută pe tine. Observă-l, câtă nevoie are să fie văzut chiar acum.
Imediat poate fi prea târziu.
Momentele astea sunt averile noastre de la bătrânețe, sunt toată agoniseala după ce ei cresc și se desprind. Când brațele ne rămân goale, paturile reci și serile nederanjate.
Pupați-i pe creștet, pe obraz, pe mânuțe, țineți-i în brațe, citiți-le de o mie de ori cartea care le place, rămâneți cu ei până adorm. Și fiți prezenți la fiecare pupat, că așa ca acum, când sunt micuți și pufoși, n-o să-i mai pupați când cresc, nici la sărbătoare.”

Și vă conjur și pe voi, bunici ai întregii planete, să procedați aidoma! O să vă dați seama grabnic că spaima de moarte dispare pe nesimțite. În definitiv, relația afectivă cu nepoții este a din urmă legătură intensă, fundamentală, înaintea plecării dincolo… Că nu degeaba Tudor mi-a șoptit într-o seară cea mai minunată și adevărată declarație de dragoste: „Tataie, când o să mori, o să te îngrop la mine în cameră! Și o să-ți colorez o inimioară și o să ți-o pun acolo.”