Confesiunea unui sexagenar

„Ce vrei să te faci când o să crești mare?”-era cea mai agasantă întrebare ce mi se punea în mod repetat în copilărie. „Pictor!”, am răspuns la vremea ținerii de minte. Înainte, habar nu am ce oi fi bălmăjit. Îmi plăcea la culme să desenez, mai întâi cu creioane colorate, mai apoi cu acuarele, tempera și, în final, în ulei. Mă fascina jocul acesta cromatic, mi se părea că e un fel de vrăjitorie pe hârtie sau pe pânză. Hocus-pocus preparatus și ieșea din pensulă tot ce ți se năzărea, creai orice, nimic nu-ți stătea în cale. După ce isprăveai, întârziai minute în șir să-ți contempli opera și un sentiment de bucurie te umplea pe dinlăuntru. În câteva zile, starea de autoadmirație pălea și brusc te îndoiai de talentul tău, de care alaltăieri nu aveai nicio urmă de șovăială. Și o luai de la capăt, vindecat de neîncredere și provocat de trăirile unice prin intensitate. La un moment dat, am ajuns la „Casa pionierului”, la cercul de pictură, și, deodată, lumea mea de culori s-a lărgit. Curând, am conștientizat că alții sunt mai hăruiți decât mine și ușor, ușor am rărit popasurile în fostul palat al prefecturii situat vizavi de primărie. Pasiunea mea dintâi se veștejea văzând cu ochii, devenea tot mai mult o amintire. Dar o satisfacție imensă păstrez, totuși. În clasa a cincea, de 1 martie, m-am dus să-mi vizitez învățătoarea, pe care o iubeam nespus, să-i ofer un mărțișor. Am intrat în sala de clasă și am zărit pe pereți patru desene de-ale mele, înrămate frumos; am tresărit de parcă aș fi câștigat o olimpiadă, ce senzație minunată !

„Fotbalist!” am răspuns a doua oară, când descoperisem maidanul cu basmele cărora era cu neputință să le reziști. Iar pe locurile acelea virane îmboboceau și înfloreau la repezeală fel de fel de visuri care îți furau somnul. Alergam de dimineață până-n noapte și băteam mingea oriunde se nimerea, dimpreună cu alți pretendenți la aceeași iluzie. Altceva nu mai exista, doar eu și închipuirile mereu gonflabile, ce mă purtau ca un balon peste mări și țări, peste timpuri. Zburam în ovațiile suporterilor înghesuiți în tribunele neîncăpătoare și îmi auzeam numele scandat minute în șir. Lumea mă oprea și-mi solicita autografe, iar puștii mă adorau ca pe un idol și năzuiau, la rândul lor, să mă urmeze. Cartea a dispărut complet din centrul atenției, o redusesem la o biată paranteză, mă hrăneam numai cu aventurile muschetarilor mei cu crampoane, învățasem pe de rost fragmente întregi din epopeile ce-i preamăreau și-i venerau. Pe fața de bancă caligrafiasem cu migală nume de fotbaliști și de echipe, ca și pe caietele unde ar fi trebuit să-mi notez frânturi de lecții. Devoram zilnic ziarul de sport și, în general, tot ce apărea despre fotbal, ehe, și nu era simplu. Așteptam cu duiumul la chioșc, fiindcă pe la prânz, nu mai devreme, sosea presa la Turnu Măgurele. Uneori, din cauza exemplarelor insuficiente, mergeam la centrul Loto -Pronosport și buchiseam colecția de acolo. De la meciul formației locale n-am absentat niciodată, iar dintre partidele televizate una nu mi-a scăpat, țicneală în toată regula. Care m-a ținut captiv ca într-o colivie aurită până când viața m-a zorit să mă gândesc serios și la viitor. Oricum, nu mă mai regăseam în atmosfera vulgară de vestiar, voiam să fug din cușca provinciei și să mă cultiv în mediul academic, altminteri m-aș fi sufocat.

„Procuror!” am apucat să strig ultima oară, îmboldit de porecla cu care dinamoviștii îl alintau pe Cornel Dinu, unul dintre reperele mele de odinioară. Suna altcumva și, pe de altă parte, pentru examenul la Drept nu se cereau matematica și fizica, științele reale, adică. Așa că nu erau prea multe opțiuni, iar imaginea justițiarului aducător de dreptate mă fascina. La tinerețe, toți tânjim să schimbăm rânduielile, să-i facem pe oameni mai cumsecade și pe cei răi să-i pedepsim. O altă amăgire, căci indivizii nu de dreptate suferă, ei fiind preocupați de nevoile stringente, puțin le pasă că vecinul lor este abuzat sau ucis. Și nu adevărul le albește nopțile, ei sunt înnebuniți să fie mințiți, să li se transforme în Paradis, ca-ntr-un număr de iluzionism, prin cuvinte sclipitoare, realitatea anostă și sumbră. Adevăr care nu încape niciodată în agenda publică a politicienilor, mânați de interese obscene și obscure. Rolul de hingher al semenilor tăi începe să te strângă, să-ți schilodească sufletul și, pe nesimțite, te trezești că ai luat chipul monștrilor din biroul tău de anchetator. Târziu mi-am dat seama că singurul judecător drept este propria-ți conștiință, ca să-l citez pe Sfântul Ioan Gură de Aur, deoarece ea „este judecător drept. N-o poţi potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic. Nu ți-a pus ţie Dumnezeu judecător dinafară, să-l poţi momi cu parale, să-i dai atâta, ca să te facă pe tine drept. Acest judecător este pus înăuntru, nu-l putem momi cu nimic!“

Acum, la 60 de ani, dacă mă întreabă cineva ce îndeletnicire mi-aș fi dorit la vârsta maturității, i-aș răspunde din prima: călător perpetuu. Aș învăța cinci limbi străine și aș pleca în cele patru zări, din țară în țară, aș citi ce este important despre meleagul colindat și, la finalul fiecărei șederi, aș scrie, în graiul românesc, un volum de impresii incandescente. Nu de alta, dar m-aș folosi de acel acces de febră în desenul cărții, „altfel nu e contagioasă”, vorba lui Emil Cioran. Mărturisesc că aș evita orice profesie care presupune interacțiunea cu omul, prea te împovărezi cu durerea insului prins în menghina destinului și te frămânți în van, străduindu-te zadarnic să-i dezlegi problemele. Colecționar de nenorociri individuale și colective, riști să-ți pierzi mințile și să-ți îmbolnăvești iremediabil inima gracilă.