Congresul al XIV-lea – Congresul Paraliziei PCR

Paralizia regimului Nicolae Ceaușescu, care a făcut să eșueze încercarea de soluționare politică a Crizei din decembrie 1989, se oglindește în desfășurarea Congresului al XIV-lea al PCR. Toți istoricii sînt de acord că dezamăgirea produsă de Congres a fost una dintre cauzele basculării unei mari părți din Activul de partid, din Armată și Securitate. Practic Congresul era așteptat de întreaga nomenklatură din România ca ultimul prilej în care Nicolae Ceaușescu mai putea schimba ceva. Și nu e vorba de schimbări de tip perestroikist, cum susțin mulți specialiști, ci de schimbări pur și simplu. De mai mulți ani instituțiile statului, inclusiv cele responsabile și politic, se înțepeniseră într-o rutină incredibilă. Am povestit undeva aventura mea de după 1987 pentru a da o nouă machetă revistei Teatrul, al cărei redactor șef eram. Pe scurt lucrurile s-au petrecut așa. La invitația unei reviste de teatru din Italia, am participat la un colocviu al revistelor de teatru din Europa, ținut la Taormina. Avatarurile unui român ajuns în Italia fără nici un ban (Consiliul Culturii nu mi-a dat nici un ban de diurnă, cazarea și drumul erau plătite de organizatori, iar de schimbat la negru n-am avut curaj s-o fac) le-am relatat în postdecembrism, cînd am ajuns la Taormina ca turist pricopsit. Evident, am luat cu mine și cîteva exemplare din revistă, pentru a fi expuse în expoziția din holul hotelului, unde se ținea reuniunea. Printre revistele occidentale, cu format mare, pe hîrtie scumpă, pline de fotografii uriașe, revista Teatrul stîrnea milă mai ceva ca o rudă săracă. Întors în țară, mi-am zis că nu mă las pînă nu fac o revistă Teatrul în stil occidental. Cel puțin la nivel de înfățișare. Pentru aceasta era nevoie de o machetă. Am comandat una celui mai bun machetator de la vremea respectivă și am trimis-o la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, la cei doi directori de care depindeam, cel de la Reviste literare și cel de la Teatre. După un timp mi s-a spus că adresa s-a împotmolit pe undeva pe la Secția de presă. Aici cunoșteam multă lume, de la Constantin Mitea, șeful Secției, consilier de presă al lui Nicolae Ceaușescu, pînă la Emil Marinache, fostul meu șef la Scînteia tineretului, promovat la partid. De peste tot mi s-a spus că pentru machetă e nevoie de aprobare de la însuși Nicolae Ceaușescu. A venit decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a murit la Tîrgoviște.

Una dintre cauzele Căderii trimite la întîmplarea cu macheta. Fostul Conducător luase asupra sa rezolvarea și a celor mai mărunte lucruri din Republică. A fost de ajuns să plece – eu nu spun, să fugă, chestia cu fuga a fost marea diversiune prin care regimul s-a prăbușit – pentru ca statul să nu mai funcționeze. Pînă atunci toți așteptau rezolvarea sau aprobarea celor mai mărunte lucruri de la Nicolae Ceaușescu. În clipa cînd Nicolae Ceaușescu s-a deposedat singur de Putere, rotițele regimului au încremenit. În decembrie 1989 nu Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit, ci Statul. Nikolai Moruzov descrie în cartea sa Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul – una dintre lucrările capitale despre decembrie 1989 – paralizia regimului așa cum s-a exprimat la Congresul al XIV-lea. Participanții la Congres, chiar și cei din rîndurile nomenklaturii de lux, fugeau de ziariștii străini, de întrebările acestora. Nu pentru că ar fi fost idioți, ci pentru că nu știau cum ar fi reacționat Nicolae Ceaușescu dacă ar fi aflat răspunsul lor.

Așa și în decembrie 1989, înainte de Cădere.

Toți și toate alcătuiesc rotițele unei mașinării ale cărei manete sînt exclusiv în mîna lui Nicolae Ceaușescu. Pe parcursul Crizei nimeni nu-și permite să aibă inițiative, să facă ceva după cum îi trece prin cap. Toți și toate se rezumă la îndeplinirea ordinelor lui Nicolae Ceaușescu. Cel mai bun exemplu e dat de Parada militară din Centrul Timișoarei, din 17 decembrie 1989, dimineața. Nu cred că Vasile Milea a trădat făcînd paradă în loc de demonstrație de forță. Cred că n-a priceput despre ce-i vorba cînd i-a ordonat Nicolae Ceaușescu. N-a avut însă curajul să întrebe. Altfel ar fi stat lucrurile dacă în rezolvarea Crizei de la Timișoara generalii, miniștrii, membrii CPEx ar fi avut mînă liberă:

„O adevărată panică a stîrnit întrebarea corespondentei japoneze care cu o expresie asiatic-impenetrabilă a cerut oficialilor români să comenteze «Scrisoarea celor 6». Prezidiul a șușotit vreo zece minute, iar apoi unul dintre membri a răspuns:
«Ne-am consultat şi am ajuns la concluzia că nimeni dintre noi nu ştie nimic despre nici o „Scrisoare a celor 6!”».

Unii dintre corespondenţii străini părăseau sala indignați, alții rîdeau ironic, notîndu-şi în agende răspunsuri mai idioate, iar terţii se amuzau deschis punînd întrebări «cu șopîrle». Un corespondent englez, pentru prima dată în România,
s-a hotarît să obțină un interviu de la un delegat la congres. Deşi am încercat să-l conving de zădărnicia intenției, nu s-a descurajat şi într-o pauză s-a dus curajos în vestibul. Ascunzîndu-mă după o coloană de marmură urmăream nu fără un interes malițios cum el se adresa întîi delegaților în costume naționale, care îi păreau probabil mai de culoare, apoi și altora, punînd o invariabilă întrebare: «Do you speak English?» Toți ca unul o luau la fugă, speriați şi prefăcîndu-se că nu au auzit nimic. In jurul englezului, s-a format repede o «zonă zero», iar el, complet derutat, a fost nevoit să recunoască că am avut dreptate. Totuşi, stăruințele lui n-au fost complet inutile. În ziua următoare, am fost anunțați oficial că putem, dacă dorim așa de mult, să intervievăm delegații de la congres. Într-una din sălile palatului ne așteptau trei delegați care, indiferent de întrebările noastre, drept răspuns recitau patetic editorialele din «Scînteia».”

 *

Scriam pe 3 septembrie 2014. „Ce ar fi fost dacă americanii bombardau Siria?!

Nu trebuie să fii american ca să înțelegi socul produs de știrea decapitării celui de-al doilea jurnalist american de către cei de la ISIS. Dacă un cetățean american își scrîntește peste hotare piciorul, călcînd strîmb pe treptele unei scări, America e în stare să trimită o rachetă asupra țării care nu s-a îngrijit ca scara să fie reparată înainte de a pune piciorul pe prima treaptă cetățeanul din SUA. Acum iată, al doilea american e decapitat de jihadiști. Și americanul mai e și jurnalist, ca și primul, de altfel. Sunt aproape sigur că americanii, încredințați că sunt un fel de locuitori ai Romei față de barbarii de dincolo de limes, se întreabă furioși de ce mai au cea mai tare armată din lume, dacă niște sălbatici își pot permite să-i decapiteze pe jurnaliștii presei libere din America. Așa cum s-a întîmplat și-n cazul primului jurnalist, presa americană și, alături de ea, presa lumii civilizate, dă curs unei consternări față de atrocitățile pe care le comit jihadiștii. Și-n această consternare se regăsește și descoperirea abia acum a sălbăticiei de care sunt în stare cei din ISIS. Numai că decapitările celor doi jurnaliști americani, epurarea etnică pe teritoriul Califatului, crimele în masă comise împotriva celor de altă credință, nu sunt noutăți în cei privește pe jihadiști. Cei din ISIS au comis atrocități asemănătoare și pe teritoriul sirian, mai precis împotriva militarilor sirieni, împotriva funcționarilor sirieni, au alungat pe creștini din lăcașurile pînă atunci protejate de regimul Assad. Cu mici excepții, reprezentate de jurnaliștii care luptă împotriva Cortinei CNN, formula prin care e desemnată prezentarea tendențioasă de către presa occidentală a realităților care contrazic politica oficială a Occidentului, presa occidentală a trecut sub tăcere crimele comise de jihadiști în localitățile cucerite de pe teritoriul sirian.

De ce?
Jihadiștii erau aliații Opoziției prooccidentale din Siria, ridicată cu arma-n mînă împotriva regimului Assad. Că după aia, jihadiștii s-au întors împotriva aliaților prooccidentali e altă poveste. Sigur e că jihadiștii au fost sprijiniți de America, de Franța, de țările occidentale, pentru că luptau împotriva dictatorului Assad. Numai fermitatea Rusiei în Consiliul de Securitate a făcut ca Assad să nu fie pisat de americani cu bombe. E ușor de imaginat ce-ar fi însemnat ca întreaga Sirie să cadă în mîinile celor de la ISIS. Desigur, în Siria nu domnea democrația de tip occidental. Domnea însă legea care dădea posibilitate tuturor credincioșilor de alte religii decît cea a lui Assad, inclusiv creștinilor, să se roage în siguranță la Dumnezeii lor. Într-un cuvînt, Assad întruchipa, prin raportare la monștrii din ISIS, Răul cel mai mic. Cînd vor înțelege americanii că pe această planetă care adăpostește și sălbatici sîngeroși în genul celor de la ISIS cea mai bună politică e politica Răului cel mai mic.”