Contra egocentrismului uniformizant. Antropologie și politică

(Dan Culcer)

Introducere

Într-o epocă marcată de globalizare, hiperconectivitate și individualism exacerbat, asistăm la emergența unui nou tip de egocentrism: egocentrismul uniformizat. Acesta nu mai este expresia unei singularități personale sau a unei trăiri intime, ci devine o normă culturală, un produs standardizat al ideologiilor neoliberale, al tehnologiilor algoritmice și al noilor forme de control social. Prezentul eseu explorează, din perspectivă antropologică și politică, geneza, mecanismele și efectele acestui fenomen, în încercarea de a înțelege cum subiectul uman este simultan atomizat și standardizat, autonomizat și omogenizat.

Egocentrismul clasic și noile forme de individuație. În antropologia clasică, egocentrismul era considerat o dimensiune culturală limitată la anumite tipuri de societăți – în special cele occidentale moderne, unde individul era perceput ca entitate separată, cu voință proprie, distinctă de colectivitate. Marcel Mauss, în celebrul său eseu despre „persoană” (1928), atrăgea atenția asupra diferențelor între societățile în care identitatea era definită prin apartenență (homo collectivus) și cele în care era definită prin autonomie (homo egocentricus).

În postmodernitate, această autonomie individuală devine absolută, dar într-un mod paradoxal. Nu mai vorbim de o libertate reală, ci de o simulare a libertății prin consum, alegere superficială și autoexpunere narcisică. Aici intervine ceea ce putem numi „egocentrismul uniformizat”: o formă de individualism golit de autenticitate, dirijat de algoritmi, norme de imagine și imperative de auto-promovare.

Tehnologia și economia narcisismului. Digitalizarea vieții cotidiene și ascensiunea rețelelor sociale au transformat egocentrismul dintr-un viciu filosofic într-o cerință practică. Individul este încurajat să se transforme în brand, să devină vizibil, să performeze o identitate adaptată tendințelor. Gândirea este înlocuită de reflexe algoritmice. Emoțiile devin mărfuri. Trăirea este estetizată și mercantilizată. În acest context, uniformizarea nu înseamnă eliminarea diversității aparente (culori, genuri, orientări), ci standardizarea formelor de expresie a sinelui.

Această „autonomie standardizată” este vizibilă în culturile influențate de capitalismul târziu: o obsesie pentru dezvoltare personală, „wellness”, pozitivism forțat și autenticitate reglamentată. Egocentrismul nu mai este un semn de devianță morală, ci o condiție a supraviețuirii sociale și economice. Sinele devine o marfă aflată într-o concurență permanentă cu alte sine identic fabricate.

Politica sinelui: între neoliberalism și control simbolic. Din punct de vedere politic, egocentrismul uniformizat corespunde perfect nevoilor regimurilor neoliberale: slăbirea coeziunii colective, fragmentarea solidarităților, atomizarea socială. Cetățeanul devine client; protestatarul, influencer; angajatul, antreprenor al propriei precarități. Ideea de cetate este înlocuită cu platforme; ideea de comunitate, cu „comunități de interese”; ideea de libertate, cu „libertatea de a consuma”.

În același timp, uniformizarea egocentrică funcționează ca un mecanism subtil de control ideologic. Mass-media, industria divertismentului, aplicațiile mobile și inteligențele artificiale contribuie la o reeducare constantă a dorințelor și valorilor. Nu ți se cere să gândești, ci să te exprimi; nu ți se cere să te orientezi în lume, ci să îți întărești bula. Egocentrismul devine astfel instrumentul perfect de anihilare a gândirii critice.

Reacții culturale și forme de rezistență. Există, totuși, forme de rezistență la această hegemonie a egocentrismului uniformizat. Unele comunități revalorizează solidaritatea locală, activismul real, dialogul intergenerațional. Altele propun forme alternative de identitate – hibride, comunitare, ecologice sau transcendente – în afara spectrului strict individualist.

Antropologia contemporană încurajează astfel o reevaluare a „subiectului universal”, arătând că modelul egocentric occidental este doar unul dintre multele moduri posibile de a fi în lume. Prin urmare, politicile sinelui ar trebui regândite nu ca moduri de autoafirmare, ci ca moduri de co-reconstrucție socială, simbolică și ecologică.

În loc de concluzie. Egocentrismul uniformizat este simptomul unei epoci în care autonomia este mimată, iar individualitatea este standardizată. Din punct de vedere antropologic, el marchează o ruptură între subiectul viu și comunitatea sa. Din punct de vedere politic, el servește sistemelor care preferă cetățeni fragmentați și preocupați de imaginea de sine în locul unor subiecți critici, angajați și solidari.

Reconstruirea unei politici a sinelui care să nu fie egocentrică, ci relațională, și care să nu fie uniformizantă, ci deschisă alterității, devine nu doar o provocare intelectuală, ci o necesitate de supraviețuire culturală și ecologică. Există totuși limite în această deschidere față de alteritate. Limita este tocmai cea marcată de identitate. O identitate nu se poate imagina fără limite.

Descrierea simptomelor este necesară. Dar boala, căci de boală este vorba, trebuie tratată, ca să salvăm sau să ajutăm corpul social să se salveze. Nu am decât o metodă, simbolică, bazată pe metafora calului plin de răpciugă și bube, pe care, înainte de a porni la drum, în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, Făt Frumos îl hrănește, la cererea bidiviului amorțit de timpul petrecut încuiat, cu ovăz fiert în lapte sau cu jar. Atunci armăsarul se scutură de răpciugă, își desfășoară cele patru aripi, gata de zbor, mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să ajungă ca să mai puie mâna pe el un voinic. Dar vorba cea vechee zice : Ajută-te singur și Dumnezeu te va ajuta !

Despre https://journals.openedition.org/mondesanciens/2175.

Marcel Mauss în celebrul său eseu A Category of the Human Mind: noțiunea de persoană, cea de „eu” face din persoană o categorie care este martoră la evoluția civilizației occidentale. „Persoană” având sensul etimologic, Mauss plasează Roma la articularea unei prime analize etnografice a noțiunii de persoană cu o analiză istorică, liniară, limitată la Occident. În Roma persoana ar fi devenit o categorie de drept : masca primitivă, conturul unei prime singularități atașată celui care o moștenește și o poartă. Această reconstrucție este nefondată din punct de vedere istoric și capitolul consacrat personajului roman dezvoltă o intuiție a lui Mauss fără o argumentare reală. Cum ar putea un astfel de savant să-și piardă toată, rigoarea în acest fel? Ipoteza sugerată este că locul atribuit Romei (și Greciei) în marea narațiune a civilizației occidentale este parazitar în studiile istorice și etnografice: Roma (sau Grecia) „trebuie” să fie, neapărat, la originea valorilor acestei civilizații.