Contra-hegemonia neo-marxistă: atac la identitate și tradiție

Prezentul nostru global se confruntă, de câteva decenii, cu anumite mișcări și ideologii — idiocrații de cea mai joasă speță — menite să recontureze și să ofere omenirii o nouă personalitate. Mă refer aici la celebra ideologie Woke, populară în rândul tinerilor și al persoanelor care cred în binefacerile sale.

În lectura mea actuală se află o carte care prezintă în detaliu modul de acțiune, istoria și consecințele unei ideologii menite să rescrie total istoria, modul de gândire și să creeze acel „Om nou”, fără identitate, cultură, istorie — un om care vrea să întoarcă omenirea la gândirea de grup, la gândirea tribală și să interzică orice formă de disidență intelectuală.

„Religia Woke” se numește cartea lui Jean-François Braunstein, apărută recent la Editura Humanitas, și reprezintă o lectură atât interesantă, cât și înfricoșătoare pentru oamenii care încă mai au simțul realității și al bunului-simț. Citind această carte și, cunoscând de ceva timp modul de acțiune al activiștilor woke din lume — o ideologie care ajunge cu pași repezi și pe teritoriul nostru — nu pot să nu observ similitudinile dintre comunism (implicit marxism) și această ideologie nouă.

Citind această carte, veți înțelege de ce, mai nou, întreg discursul public — al partidelor politice și al politicienilor care refuză orice contact cu această ideologie — este coagulat împotriva ei. Fie că vorbim despre identitatea de gen, intersecționalitate, „cancel culture”, studii de gen, subculturi sau „modus operandi”-ul unei ideologii diabolice, de inspirație marxistă, toate aceste concepte sunt menite să elimine dimensiunea individuală.

Dacă vorbim despre România — noua țintă a acestei ideologii — observăm că majoritatea tinerilor și persoanelor care propagă mesajele woke sunt, ironic, anticomuniști declarați. Comunismul a lăsat o amprentă negativă adâncă în mentalul colectiv al generației actuale, o amprentă greu de șters. Totuși, ironia constă în faptul că, prin comportamentul lor, discursul și agenda promovată, nu se diferențiază cu nimic de vechii comuniști. De aici și apelativul „neo-marxiști”.

Așa cum comunismul promitea o societate justă, egală și fără inegalități, și woke-ismul modern propagă ideea unei lumi fără opresiune identitară — o societate în care rasa, genul, orientarea sexuală și alte trăsături devin surse de privilegiu sau de victimizare, ce trebuie „corectate” prin politici sociale agresive.

Ambele ideologii pornesc de la premisa că natura umană poate fi complet reeducată pentru a se alinia unei utopii artificiale, imaginare și, în opinia mea, schizofrenice — ignorând realitatea obiectivă, tradiția și ordinea naturală a societății.

Studiind modul de acțiune al woke-iștilor și insistând asupra termenului de „reeducare”, am făcut rapid o conexiune, sper eu validă, cu experimentele de reeducare ideologică practicate de comuniști în anii ’50 — celebrul Fenomen Pitești, cea mai agresivă și tortionară metodă folosită de comuniștii români pentru a crea „omul nou”, prin umilință și reeducare forțată.

Dacă reeducarea modernă, woke, este una mai „soft”, comuniștii români foloseau cele mai degradante, umilitoare și inumane metode de reeducare: spălarea pe creier, tortura, obligarea deținuților să-și renege credințele și să devină complici la distrugerea celorlalți. Toate acestea făceau parte din „ghidul” de reeducare al celor necredincioși noii ordini statale. Acest sistem a fost pus în aplicare de elita extremistă a Partidului Comunist Român, printre care notoria Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca.

Scopul acestor experimente, conform principiilor leniniste, era lepădarea convingerilor politice și morale până la punctul obedienței absolute. Produsul final era „omul nou” — rece, crud, loial absolut Partidului și credinței marxiste. Umilirea publică, denunțarea, tortura erau metodele standard ale reeducării.

Pentru o înțelegere mai detaliată a acestui subiect și pentru a nu încărca articolul cu detalii șocante, recomand lectura cărții Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca.

Dacă comuniștii acționau brutal, noii marxiști acționează mai discret, dar metodele sunt, în esență, aceleași. Cultura anulării (cancel culture), umilirea publică, demonizarea în mass-media, excluderea din spațiul academic sau profesional, precum și apelativele folosite ca formă de coerciție psihologică și socială sunt elemente recurente. În România, dacă nu susții narațiunea oficială, ești etichetat de aceste așa-zise „elite” — care au acaparat aproape complet monopolul asupra gândirii și discursului public — drept rusofil, putinist, fascist sau extremist, toate fiind etichete demonizatoare în fața publicului critic.

Libertatea de exprimare este sufocată și atacată în ambele regimuri și ideologii. Inclusiv în România ne confruntăm, mai nou, cu un val de cenzură direcționat împotriva vocilor nonconformiste față de narațiunea oficială, o narațiune adesea greșită și fără beneficii reale pentru populația de rând. Dacă în comunism existau lagăre și bătăi, astăzi avem „tribunale morale” în rețelele sociale și în corporații. În România, principalul instrument de control moral este CNA-ul, care demonstrează o ură viscerală față de jurnaliștii, opiniile și personalitățile care, în ciuda controlului tot mai intens, aleg să spună adevărul în detrimentul minciunii.

În comunism , cenzura era instituționalizată și totală. Statul dicta ce ai voie să gândești, să scrii și să spui. În prezent, cenzura s-a descentralizat, dar a devenit mai perfidă: nu mai vine de la stat, ci de la platforme, ONG-uri, și grupuri de presiune ideologică. Dacă atunci se tăiau pagini din ziare și se ardeau cărți, astăzi se șterg conturi, se demonetizează canale și se marginalizează public vocile „incorecte politic”. Mecanismul e același: suprimarea libertății sub pretextul „binelui comun”. Doar forma s-a schimbat. Esența totalitară a rămas.

Dar de ce, după atâta luptă și aspirație democratică, mai ales în statele care au început să guste libertatea după căderea Zidului Berlinului, revenim tot mai mult la vechile obiceiuri totalitare? Nostalgie? Democrație eșuată?

Întrebarea reală este de ce această ideologie și această agendă devin tot mai populare, nu doar în rândul statelor, ci mai ales al tineretului. Nu agenda în sine este atractivă, ci ideologia din spatele ei — o ideologie marxistă reînnoită, pe care astăzi o numim adesea neo-marxism.

Pentru a înțelege această tendință, trebuie să îi cunoaștem originile, cauzele, dar mai ales scopul final. Ipoteza mea este că revenirea acestei ideologii în prim-planul politicii globaliste își are rădăcinile în teoria gramsciană a hegemoniei culturale. În fond, lupta ideologică s-a mutat din sfera economică în cea culturală.

Când vorbim despre agenda woke și despre ideologia neo-marxistă, vorbim despre o schimbare profundă a valorilor, normelor sociale și a felului în care individul se raportează la societate și la stat. Obiectivul nu mai este doar redistribuirea averii sau controlul economic, ci modelarea gândirii și a percepției publice. Controlul asupra culturii, educației și mass-mediei devine cheia pentru impunerea unei noi forme de autoritate.

Tineretul este principala țintă. Idealismul și dorința de justiție socială sunt exploatate pentru a legitima idei care, în esență, reduc libertatea individuală și impun conformism moral. Revenind la Gramsci, în viziunea lui puterea nu se menține doar prin control economic și violență (forță coercitivă), ci mai ales prin controlul cultural — prin ceea ce a numit „hegemonie culturală”.

O „contra-hegemonie” care, neîmpiedicată la timp, va începe să dea roade într-o nouă ordine culturală de gândire socială și statală, capabilă să erodeze legitimitatea valorilor pe care noi le considerăm firești. Dar de ce acest idealism continuă să influențeze mentalitățile, în special în Europa Occidentală și în America de Nord? Nu era America țara tuturor posibilităților, a democrației contemporan-capitaliste, the land of the free and the home of the brave? Sau Europa Occidentală, vechiul model de occidentalism european, model râvnit și adesea copiat de România?

Aici începe ipoteza mea: ipoteza inversiunii geografice a socialismului, sau Modelul Gramsci al reîncarnării ideologice. Este, de fapt, o încercare de concretizare a acestui idealism. Ipoteza spune că această atractivitate contemporană a Occidentului colectiv (inclusiv a Americii de Nord, unde fenomenul este mult mai difuzat și consolidat) față de ideologiile neo-marxiste derivă, în primul rând, din absența unei experiențe socialiste concrete în aceste regiuni.

Spre deosebire de statele foste socialiste, unde socialismul a fost trăit și evaluat în termeni practici, Vestul a experimentat doar versiunea idealizată, teoretică a acestei ideologii — ceea ce a permis menținerea unui capital simbolic pozitiv, asociat cu egalitatea și justiția socială.

În această situație, stânga a adoptat strategia gramsciană a hegemoniei culturale: în loc să caute o transformare prin control economic sau revoluție politică, ea își concentrează eforturile asupra instituțiilor culturale, mass-mediei, educației și discursului moral, remodelând valorile și normele sociale.

Astfel, socialismul occidental devine mai degrabă o construcție simbolică și morală decât o experiență materială, iar atractivitatea sa derivă tocmai din faptul că nu a fost compromis de realitate. Această „idealizare prin neexperimentare” explică de ce ideologia persistă și continuă să influențeze mentalitățile și politicile publice în regiuni care nu au trăit socialismul în forma sa practică.

Însă să nu înțelegem greșit această idealizare. Ideologii și mișcări marxiste au existat în Europa Occidentală, dincolo de Cortina de Fier, pe tot parcursul secolului al XX-lea, sub o formă sau alta. Bineînțeles, aceste mișcări nu s-au concretizat niciodată în Occident, din cauza apartenenței la sfera de influență americană și a contextului geopolitic al Războiului Rece.

Dar ele existau: Partidul Comunist Francez, Italian, Spaniol — însă fără a reuși să acapareze puterea politică în Occident. Singura modalitate prin care aceste mișcări au putut deveni relativ legitime și recunoscute în societate a fost să se rebranduiască ideologic, adaptându-se noilor realități democratice și economiei de piață.

Astfel, partidele comuniste sau radical-socialiste au evoluat în formațiuni social-democrate, progresiste sau ecologiste, păstrând anumite accente ideologice (egalitarism, critica capitalismului, internaționalismul moral), dar într-o formă mult mai rafinată și culturală.

Acest proces confirmă perfect ipoteza reîncarnării ideologice gramsciene: ideologia nu dispare, ci se transformă și caută hegemonia culturală acolo unde nu a reușit hegemonia politică. În Occident, marxismul s-a „metamorfozat” într-o doctrină culturală, morală și educațională — mai greu de identificat direct, dar mult mai eficientă în remodelarea valorilor.

Nu mai putem nega mecanismele subtile prin care ideologiile neo-marxiste și Woke-ul infiltrează cultura, educația și mass-media. Nu mai este vorba doar despre dezbateri academice sau politici sociale: este vorba despre remodelarea individului, despre uniformizarea gândirii și despre anularea discernământului.

Istoria ne arată ce se întâmplă când ideologiile devin hegemonice: omul devine un simplu instrument, iar realitatea, tradiția și individul sunt sacrificate pe altarul unei utopii imposibile. România, Europa și întreaga lume nu pot repeta greșelile trecutului sub masca progresului.

(Autor: Roland-David Sólyom)