CoraZone | Două scene din viața puhoaielor capitaliste

De o lună și ceva trăiesc cot la cot cu corporatiștii din Pipera. Dimineața și seara, chiar corp lângă corp, în metrou, deoarece nimeresc orele de vârf și chiar nu mă deranjează.
Prima dată, când la Piața Victoriei am văzut puhoiul ăsta de oameni, mi-am amintit de imaginile de dinainte de 1989, când pe platformele industriale ale patriei era exact la fel.

Aș fi putut evita îmbulzeala asta, dar am găsit foarte interesant de studiat fenomenul și de făcut comparații. Bine, dacă aș îndrăzni să fac o paralelă între puhoaiele din socialism și cele capitaliste, aș risca, din nou, eticheta de „babă comunistă”. Din discuțiile de atunci și cele de acum găsesc cel puțin un numitor comun: teama că dacă întârzii la locul de muncă (atunci), acum la office, te ia mama naibii. Mama naibii fiind un șef pe care nu-l interesează traficul, boala copilului, durerea de cap sau alte amănunte pentru care tu nu poți ponta la ora fixă. Pe atunci era o acritură care te trecea în borderou, acum este o cartelă. Pe care corporatiștii o poartă cu mândrie la brăcinar sau legată de gât. Fără nume, doar niște numere.

Am spus că este interesant de studiat fenomenul și chiar am făcut-o. Desigur, viața lor se desfășoară după șabloane clare, însă am avut plăcerea să asist la două scene care m-au impresionat și despre care voi vorbi mai la urmă.

Revin la șabloane. În primul rând, este cât se poate de amuzant să asiști la o discuție în romgleză și cred că nu o fac din fudulie, ci pentru că le-a intrat în cap. Aproape că nu mai are sens să redau astfel de discuții deoarece ne-am obișnuit cu ele. De la „Ce faci, bre?” s-a ajuns la „Ce faci, bro?”, așa cum a explicat Silvia Iorgulescu într-o lucrare amplă despre acest obicei.

Ridicolul intervine atunci când un limbaj atât de prețios este pigmentat de „au avut decât o zi”, „cartea care am citit-o” sau cuvântul „gen” aruncat din când în când în conversație.

Apropo de citit, corporatiștii citesc. Majoritatea pe telefon, însă există unii atât de pasionați de o carte încât o fac peste tot: pe trecerea de pietoni, când coboară scările, când așteaptă. Până acum, toate situațiile sunt cât de cât comode, însă unii nu pot renunța la carte nici în metrou. Acolo unde stai lipit unul de altul și unde nu ai loc să arunci un ac. Într-o dimineață am urmărit o domnișoară care citea în picioare, strivită din toate părțile. Cumva și-a poziționat cartea în fața ochilor, dar eram foarte curioasă cum va reuși să întoarcă fila. Până la Aurel Vlaicu, unde s-a mai golit, nu a dat-o, dar a stat cu ochii pe pagini de parcă citea deși era evident că terminase. Că am citit și eu împreună cu ea.

Mai sunt cei care ascultă muzică la căști și se bâțâie în ritmuri de rock. Eu chiar nu înțeleg cum pot suporta sonorul în urechi, când se aude de la distanță melodia. În fine, treaba lor, auzul lor.

În ceea ce privește politica, joi dimineața, după moțiunea de cenzură, un grup de tineri dezbăteau subiectul. De fapt, marea dezbatere consta în răsucirea pe toate fețele a enunțului unuia: „PSD a furat și așa s-a ajuns aici, că ăștia (ciuma roșie – intervine unul), da, ciuma roșie fac prăpăd”. Dacă-i luai la bani mărunți realizai că nu s-au uitat la tv, că nu au citit știrile, ci doar rostogoleau comentarii din bula lor de pe Facebook sau Instagram. Dacă le-aș fi întrerupt discuția și aș fi spus: „Ce nenorocire cu circulația asta!”, cu siguranță mi-ar fi răspuns: „Păi, da, că a furat pesedeu”.

Vin la cele două întâmplări care m-au făcut să zâmbesc.

Ieri (joi) la urcare în metrou la Piața Victoriei am dat peste un cuplu pe care-l mai văzusem odată, acum ceva timp. I-am remarcat pentru că sunt foarte frumoși. Ea este albă, româncă bănuiesc, el mulatru. El poartă părul mai lung și are o figură de artist, ea este delicată în prezența lui. Stau pe scaune, deci vin de departe. Se țin de mână și din când în când își zâmbesc. Ieri au și discutat puțin, în engleză. El coboară la Aviatorilor. O strânge de mână, o sărută pe obraz, stă pe peron până pleacă trenul și îi face semn cu mâna după ce și-o pune în dreptul inimii. Ea zâmbește, radiază de fericire. Ieri, ea i-a făcut semn să-și pună bine fularul în jurul gâtului. El i-a răspuns că înțelege și iarăși și-a pus mâna pe inimă, apoi și-a fluturat palma către ea. După ce pleacă trenul ea își ia un chip de marmură. Frumoasă, cu trăsături înăsprite, fără zâmbet, fără să-i tresară vreun mușchi, stă nemișcată până în Pipera.

A doua întâmplare s-a petrecut, miercuri seara, la Piața Victoriei, care este răscrucea de drumuri a metroului.

Veneam dinspre Pipera și am coborât la cealaltă magistrală, să schimb trenul. Pe scaune ședeau două femei din Maramureș acoperite cu pături și tot felul de alte produse țesute în casă. În picioare purtau opinci și erau îmbrăcate cu cojoace albe, iar capul le era acoperit cu o năframă colorată. În mulțimea aceea de corporatiști și funcționari, ele erau o pată de culoare. Obrajii le erau roșii, pielea bine întinsă și se priveau cu seninătate. Nimeni nu se oprea, măcar să le admire produsele, dar nici ele nu îi îndemnau să cumpere. Chiar mă întrebam ce caută ele acolo, când una dintre ele și-a țintuit privirea pe scări și a exclamat: „Uite-o că vine, țucu-i gura ei!”. Pe scări era o masă de oameni în mișcare, de chiar nu mi-am putut da seama cine e persoana. Din mulțime s-a ridicat o mână îmblănită și a făcut semn. Era o tânără, o apariție aparte în peisajul acela de oameni grăbiți, gata să se calce în picioare: ceva între noblețea unei doamne de odinioară și o frumusețe holiudiană. Cele două femei au sărit de pe scaun și au cuprins-o în brațe. „Foame țî-î?” a întrebat-o una dintre ele. „Ptiu, bată-te norocul să te bată, că faină ești!”, a exclamat cealaltă. S-au pupat și strâns în brațe o vreme, cu o bucurie reală. „No, hai ș-om mere!” a hotărât tânăra. Și s-au dus pe partea cealaltă la metroul pentru Muncii. Am stat și m-am uitat în urma lor, cum se îmbina tradiția cu modernul și cât de armonios le era pasul, cum fata și-a schimbat călcătura hotărâta într-un mers agale, ca cele patru picioare în opinci.