CoraZone | Nu-i circul meu, nu-s maimuțele mele

Am vrut să scriu despre apetitul nostru de a comenta absolut tot și de a ne erija în specialiști pentru orice domeniu și subiect la modă. Apoi, am citit aici, pe cristoiublog, textul domnului Marian Nazat despre moartea unui om într-un mall, sub privirile oamenilor care treceau pe acolo. Mi-am amintit de câteva întâmplări care m-au pus în situația de a-mi fi rușine de mine, de a fi încântată că am reușit să îndrept răul făcut sau de a admira modul de reacție al altora. Din fiecare am învățat ceva.

***

Am o vorbă pe care mă străduiesc să o respect: dacă sunt supărată, am dreptul să fiu supărată, dar nu am dreptul să fiu rea și nedreaptă. Și-mi pare rău când sunt rea și nedreaptă. Eram la un mall și mâncam ceva. Mai aveam puțin în farfurie, a venit un băiat care strângea de pe mese și a întins mâna să-mi ia farfuria. Și l-am repezit. Când coboram scările rulante, mi-am amintit privirea lui. Atât de mult m-a durut că i-am produs durere, se vedea pe el. Era unul slăbuț, mai brunețel. Mă gândeam: Dacă era copilul meu? Mi-ar fi plăcut ca cineva să-l trateze așa?

Când am ajuns jos, am luat scările în sens invers și l-am căutat. Nu-l găseam nicăieri. Le-am întrebat pe vânzătoare și una mi-a răspuns că poate e în spate și m-a condus. Stătea pe o cutie, cu o farfurie pe genunchi și mânca. M-a văzut și tot s-a albit. M-am așezat lângă el, pe o altă cutie. I-am spus că-mi pare rău că l-am repezit și că îl rog să mă ierte. Răspunsul lui m-a întristat. „Doamnă, stați liniștită, suntem obișnuiți”. I-am spus să nu mai permită nimănui să-l jignească. Nimănui. De câte ori îmi amintesc de el îi văd privirea cu care l-am lăsat.

De multe ori m-am gândit cât de multe am îndrepta dacă ne-am întoarce și am spune: Îmi pare rău, iartă-mă!

***

Într-o zi de vară caniculară, în Tîrgu Mureș, în centrul orașului. Aveam în cale o bancă și m-am gândit să intru să-mi plătesc creditul. În fața mea o pirandă, cu un copil în brațe și doi atârnați de fuste, se agita și a zis ceva din care am înțeles „apă.” Din păcate, n-am dat atenție. Am intrat în bancă, m-am așezat la coadă și dintr-o dată a intrat val-vârtej țiganca, cu copiii după ea și în brațe, țipând disperată: „Apă!” De obicei am un flacon cu mine, dar acum nu aveam. Femeia a privit câteva clipe în jur disperată, nimeni nu a reacționat, apoi a ieșit. Am renunțat la plată, că era coada mare. Piranda era afară și alerga pe trotuar implorând fiecare om: „Dați un pic de apă pentru femeia aia!” Unul dintre copilași, fetița, țipa și ea după maică-sa: „Apă, apă!” Deznădăjduită, piranda s-a agățat de o femeie care avea în mână un flacon de un litru cu apă: „Dați, doamnă, un pic de apă pentru femeia aia, că-i căzută pe stradă.” Aia, nimic, a trecut trufașă ocolind cu scârbă fetița. Piranda, privind în urma ei: „Ni, mă, că nu dă un strop de apă. Tu, îi româncă femeia!” Abia atunci am realizat că pe stradă, nu pe trotuar, era o femeie tânără căzută. Deja se adunase lume, veniseră și doi polițiști. Desigur, toată lumea dădea indicații. Piranda, cu copiii agățați de fuste și cu cel mic în brațe, repeta dezolată: „Ce oameni, să nu dea un pic de apă!”
Mi s-a făcut rușine. Că nu am fost mai atentă, că nu am strigat și eu în bancă „Apă!”, că nu am alergat la un magazin să cumpăr.

***

Anul trecut, într-o zi de toamnă, la Ambasada Iranului, am învățat despre dragoste dincolo de orice și despre respect. Dragostea unui fiu care și-a adus mama, în scaun cu rotile, să mai vadă o dată patria care l-a adoptat, dar din care a fost nevoit să plece. Și m-a uimit respectul pe care l-au arătat diplomații unei țări unui om oarecare, o femeie de peste 80 de ani.

Ardeshir, un medic pe care-l cunosc din Tîrgu Mureș, de un sfert de veac, născut în Iran, cetățean român și rezident în Marea Britanie, și-a adus mama în România. A plimbat-o pe la Sarmisegetuza, să-i arate rădăcinile neamului românesc, a dus-o la mănăstiri, a vrut să-i facă un dar, ca un omagiu pentru toți anii în care a lipsit de lângă ea. În ziua în care au vrut să se întoarcă acasă, mama nu a mai fost lăsată să iasă din țară. Îi expirase pașaportul iranian, eliberat la Washington, dar avea cartea de rezident britanic valabilă. Vameșii noștri au vrut pașaport. Ardeshir a pierdut biletele de avion, a închiriat o mașină și a venit din Tîrgu Mureș la București. Lui îi era teamă să intre în ambasadă deoarece pe vremea studenției a devenit liderul studenților iranieni din România care s-au opus sistemului de atunci din Iran. M-a rugat să îi însoțesc.

Eu, niciodată nu am văzut un bărbat atât de grijuliu cu mama lui, imobilizată. Am mai asistat la astfel de scene, dar păreau oarecum o obligație, ca o povară. Sau poate nu am fost eu atentă la astfel de detalii, așa cum am fost acum. La el era o dăruire fără limite-din felul cum îi vorbea, cum o punea în scaun, cum o încălța, cum o liniștea, cum o privea. Era ceva magic. Odată intrați pe teritoriul Iranului, se vedea că avea emoții. Bine stăpânite, dar i le-am ghicit. După ce a predat actele la ghișeu și am așteptat un timp, s-a deschis o ușă și în sala de așteptare a intrat o delegație de diplomați în frunte cu ambasadoarea. Erau și consulul și atașații ambasadei. Au înconjurat-o pe mama lui Ardeshir și a urmat scena care m-a uimit. I-au vorbit atât de frumos și i-au vorbit, pe rând, minute în șir. Eu, care nu cunoșteam cutumele, am dat să mă ridic, dar ambasadoarea mi-a spus că mă roagă să stau așezată.

Într-o oră și jumătate a fost gata pașaportul. Consulul, nu doar că a venit să i-l predea personal, dar l-a și ajutat pe Ardeshir să scoată căruciorul.
Doamna de la ghișeu era iraniană și Ardeshir vorbea cu ea persană, dar ea știa și românește. La un moment dat, nu știu ce discutau ei, dar el i-a răspuns în românește: „Eu sunt cetățean român”. Am înghețat. Rar mi-a fost dat să aud pe cineva că spune apăsat și cu atâta mândrie asta. A fost ceva…ca atunci când se cântă Imnul și-ți dau lacrimile.

A doua zi era ziua lui Ardeshir. Ar fi vrut să fie în Londra, cu prietenii lui. Și-a petrecut-o în Tîrgu Mureș, acolo unde i-au rămas toate amintirile. Împrăștiate în drum. Pentru că, atunci când a fost nevoit să plece din țară (el nu a primit cetățenie din prima și a fost scos din țară doar cu hainele de pe el), cei în casa cărora stătea i-au aruncat totul. Și lucruri și amintiri. În stradă.

PS: Pentru că duminică este 8 martie, aș vrea să vorbesc despre această zi din anul 1993. A fost prima mea întâlnire cu cel care avea să devină mentorul meu, domnul Ion Cristoiu, la redacția Evenimentul zilei.

Am ieșit din biroul lui fleașcă. Mi-a spus că îmi ține o lecție de 30 de minute despre jurnalism, care, dacă nu se prinde de mine, nu am decât să mă întorc să fac injecții la bolnavi. M-a expediat la Corespondenți, ultimul birou pe stânga, să-l caut pe Daniel Tomescu. Acolo era iadul pe pământ. Un tip nervos, mai târziu am aflat că era Sorin Roșca Stănescu, mânca de pe un ziar și urla la telefon la nu știu ce generali. Mai era o mulțime de oameni care se agitau de ziceai că-i cutremur. Acolo a început. Maestrul Ion Cristoiu mi-a schimbat tot cursul vieții.

Ne spunea mereu: Voi nu sunteți nici procurori, nici judecători, nici polițiști, asta să țineți minte mereu. În toți acești ani am încercat, cu excepția articolelor de opinie, să nu fiu, să nu condamn și să nu judec, să-i las pe cititori să o facă.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „CoraZone | Nu-i circul meu, nu-s maimuțele mele”

  • Draga mea , Cora !
    Esti extraordinara ! Un suflet pur, curat si un om deosebit !
    Felicitari !!
    Am fost ,sunt si voi fii foarte mandra de tine întotdeauna!
    Te ador!
    Gabriela Prosszer

  • Daca scrieti vreo carte, o s-o cumpar 😯

  • Am vrut sa scriu…
    Apoi, am citit aici,…

    a te scrie…
    a te citi…
    pe tine insuti.

    dar unde-i coala alba, ca, atunci cind am invatat sa ma citesc m-am gasit de-a gata scris.

    doar cititul pin’la cap lasa in fata o coala alba…
    pesemne ca invatand sa ma citesc pina la cap, voi reusi sa ma rescriu…
    si voi scrie asa… A fi si a nu fi, asta e raspunsul.

Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Este neliniștitoare credința românilor că cei din Diaspora au adus virusul

Breaking News:
Criza coronavirus

În Italia cifrele COVID-19 se „stabilizează”
Luminile s-au stins pentru „Ora pământului” în ciuda crizei
Să murim de râs, nu de coronavirus